Nu stiu de ce, dar mi se pare ca un mare scriitor roman, un mare clasic precum
Constantin Negruzzi este ignorat in zilele noastre intr-un mod cu totul nedrept. Poate e doar o impresie personala, fara niciun temei. Anul nasterii e dat 1808, desi nu se stie foarte exact. Sunt surse care trimit fie la anul 1807, fie la 1809, fie la 1811, fie chiar la anul 1800. Este fiul lui Dinu Negrut si al Sofiei, nascuta Hermeziu. Mama scriitorului moare la putin timp dupa nastere. Invata, alaturi de alti copii de aceeasi varsta, limba greaca cu dascalul Chiriac, si limba franceza, se pare cu un emigrant, Brancovitz. Interesant este cand a invatat a
citi romaneste de unul singur!!
De unul singur, retineti! Deci pentru limbile greaca si franceza a avut profesori... S-a intamplat in anul 1820, invatand singur, dupa cum am zis, dupa
Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia a lui Petru Maior,
in urma unei experiente nereusite cu dascalul Socoleanu (= Alboteanu) de la seminarul din Socola. Dar nu despre biografia marelui clasic vroiam sa vorbesc aici. Ci despre cum vedea el faptul ca este roman. Ce insemna pentru el acest lucru. In acest sens voi cita o poezie a sa:
Eu sânt român...
(Cantec)
Frantez, neamt, rus, ce firea te-a facut,
Pamantul tau e bine-a nu uita;
Oricui e drag locul ce l-a nascut.
Eu, fratii mei, oriunde-oi cauta,
Nu mai gasesc ca dulcea Romanie,
De-o si hulesc cati se hranesc in ea
Corci venetici. Dar oricum va fi, fie,
Eu sânt român, si-mi place tara mea.
Lauda multi pe frantezul voios,
Pe mandrul rus, pe neamtul regulat,
La dansii, spun, ca-i bine si frumos;
Dar, fratii mei, eu oricat am imblat
Pe drumuri lungi, cu sine ferecate,
Nu ma-nvoiam; si vreti sa stiti de ce?
Pentru ca-mi plac soselele stricate.
Eu sânt român, mi-e draga tara mea.
Straine tari imi place-ades sa vad,
Dar sunt satul lumea de-a colinda;
In tara mea de-acuma voi sa șăd;
Caci, fratii mei, oriunde voi imbla,
N-o sa gasesc acea buna primire
Ce m-am deprins in tara-mi a videa;
Si in straini e rece gazduire!
Eu sânt român, mi-e draga tara mea.
Tanar eram si sarutam cu-amor
Capriii ochi zburdatecei Dridri.
Ea ma vandu! si eu voiam sa mor,
Cand ma-ntalni o blonda milady;
Dragostea ei scapa a mele zile,
Dar ma-ngheta, si ma-ncalzi abia
Dulcele-amor romancelor copile...
Eu sânt român, imi place tara mea.
La masa beu adese vin strain,
Tocai, bordo, sampanie iubesc,
Iar mai ales prefer vinul de Rin,
Daca nu am cotnar si odobesc;
Cand insa am, desert pline pahare,
Apoi incep sa cant vreo manea,
Si sant tot beat cat tin zilele-amare!
Eu sânt român, mi-e draga tara mea!
1853,august
Ce parere aveti? Trebuie remarcat ca aceasta poezie a fost scrisa in jurul varstei de 45 de ani. La deplina maturitate. Scrisa de un om ce avea reputatia de a fi moderat la caracter, echilibrat. Un adevarat clasic! Poezia nu are, daca pot sa spun asa, nici forma si nici structura romantica. Nicio referire la politica. "Eu sunt roman, mi-e draga tara mea!", chiar si "soselele stricate" ii sunt dragi (lucrul asta, sincer, m-a miscat). Isi iubeste tara asa cum este ea. Insa aceasta poezie nu stiu daca o intelegem pe deplin, nu stiu daca o inteleg pe deplin nici chiar cei mai iscusiti critici literari. Cati, oare, dintre noi meditam pe tema unui subiect aparent atat de simplu: "Eu sunt roman"? Am putea oare sa spunem mai mult decat a spus Negruzzi la 1853? Sau Negruzzi, in aceasta poezie, prin cuvinte simple, a reusit sa cuprinda intregul ethos romanesc: asa este poporul roman, nu mai e nimic de adaugat - nici unul dintre noi nu putem adauga nimic fata de versurile sale, nu putem spune nimic in plus pe tema aceasta? A, bine, vorbarie multa putem spune, dar esenta e tot asta: cea aratata de Negruzzi in aceasta poezie. Adevarul e ca e foarte greu sa vorbesti despre tine insuti in felul acesta: despre romanitatea ta. Negruzzi a facut-o cu o limpezime clasica, cu o sinceritate dezarmanta. Pe el l-a nascut acest loc, nu s-a nascut in acest loc. Exact asa cum un copac rasare din samanta pusa in pamant. Cei care o hulesc sunt "corci venetici", o hulesc desi se hranesc in ea. El nu-si huleste pamantul care-l hraneste, care l-a nascut. Spune despre tara - "dulcea Romanie". Dupa parerea mea, nu e vorba numai de hrana materiala. Cred ca Negruzzi s-a referit si la hrana spirituala - si in felul acesta pamantul din locul ce l-a nascut il hraneste. Iar "corcii venetici" sunt cei care nu inteleg aceasta spiritualitate si, drept consecinta, nu le place aici si nu iubesc aceasta tara. De observat ca spune "corci"... Cu toate laudele aduse altor popoare si civilizatii, el nu se invoieste, prefera soselele stricate, desi e un om umblat in lume, deci un om care a vazut si cunoaste si strainatatea. Nu a spus ca nu-i place sa umble si sa vada alte tari. De remarcat ca vorbeste frumos despre straini - nu e un xenofob. Ii plac vinurile straine (vinul de Rin imi place si mie!). Spune: "Dar oricum va fi, fie,/Eu sunt roman, si-mi place tara mea.", iar patriotismul lui nu are nimic comun cu xenofobia. Dorinta de libertate si de cunoastere a altor popoare e vie la Negruzzi. A colindat prea mult, din aceasta cauza e si satul de a mai colinda, ajungand la o anumita varsta. Dar el se intoarce in tara unde "de-acuma vrea sa sada", nu in alta parte, pentru ca radacinile lui sunt aici si nu in alta parte. Buna primire pe care o simte aici e una romaneasca si nu ceva rece, strain. Tot Cotnari si Odobesti sunt cele mai bune vinuri (mie imi plac ambele, dar imi place mult Francusa de Cotnari), mai ales in zilele amare...! :) . Si tot romancele, cele mai calde femei! Desi o blonda milady l-a scapat chiar de la moarte, dupa un esec in amor cu zburdateca Dridri. Interesant, o englezoiaca (milady, doar) desi l-a iubit, totusi l-a "inghetat", si aici avem un contrast foarte bine punctat: "Dulcele-amor romancelor copile...", foarte senzual. O senzualitate pe care nu o resimte fata de blonda englezoiaca, careia ar trebui sa-i fie recunoscator. Nici macar parul balai al lui milady nu-i starneste vreo emotie profunda. A fost o dragoste, dar marcata de o anume raceala, parca o nepotrivire de caracter, sau, poate, mai bine zis, o nepotrivire sufleteasca. Interesant este ca el nu vorbeste de frumusetea feminina. Bine, frumusetea este ceva subiectiv in sensul ca ceea ce mie mi se pare a fi frumos, altuia poate nu i se pare. Foloseste cuvintele: "zburdateca", nu frumoasa Dridri, "o blonda milady", vorbeste de caldura romancelor, nu frumusetea romancelor. Este de remarcat la acest stil ca face eforturi sa se fereasca de orice nuanta de subiectivitate. Negruzzi nu este subiectiv cand spune: "Eu sunt roman, mi-e draga tara mea!", ci el stie clar ce spune.
Dar daca romanul e asa, atunci stau si ma intreb: in ce masura putem pune in practica cu succes aici modele de civilizatie venite din Vestul Europei sau Statele Unite? Din tari cu un alt specific si cultura. Si in zilele noastre romanul face la fel: ii lauda pe altii, si pe buna dreptate, si multi cauta "sa se invoiasca", pe cand Negruzzi spune limpede (si de ce nu i-am da dreptate?) "Nu ma-nvoiam; si vreti sa stiti de ce?/Pentru ca-mi plac soselele stricate./Eu sunt roman, mi-e draga tara mea.". Asumarea in acest fel a romanismului este totala la Negruzzi si facuta la modul obiectiv. El recunoaste limpede ca dupa ce desarta pahare pline de vinisor de Cotnari sau Odobesti, incepe sa cante vreo manea. Bun, rau, asta e romanul, obiectiv vorbind, dar Negruzzi nu se rusineaza cu astfel de obiceiuri: el si le asuma pe de-a-ntregul pentru ca " Eu sunt roman, imi place tara mea". Foarte interesant mi se pare ca aceasta asumare e una de sange: el nu face parte dintre acei "corci venetici". El nu e o corcitura...El are sange romanesc, acest sange ii curge prin vene, nu altul sau un sange impur - romanesc amestecat cu altul. De observat ca dupa ce spune: "De-o si hulesc cati se hranesc in ea", el adauga "Corci venetici". Adica acestia o hulesc, dar se hranesc in ea. Foarte interesant este aici ca el nu condamna la modul vehement treaba asta ci arata o larga toleranta: "... Dar oricum va fi, fie, / Eu sunt roman, si-mi place tara mea.". De ce a spus: "Dar oricum va fi, fie,..."? De observat ca nu a spus: "Dar oricum ar fi, fie...". Iar acest lucru nu e o greseala de exprimare si nici o exprimare arhaica. De ce dupa "Corci venetici" a spus "Dar oricum va fi, fie..."? Tot de observat este faptul ca el nu spune cine ar fi acesti "corci venetici", care nu simt romaneste si hulesc tara care ii hraneste si nici nu cauta sa-i judece si, dupa cum am mai zis, sa-i condamne pentru asta. Aceste cuvinte: "Dar oricum va fi, fie..." se pot interpreta ca avand ceva profetic. Stia Negruzzi ceva ce noi nici pana in zilele noastre nu stim...? Pentru ca unui om caruia ii e draga tara sa, nu-i poate fi indiferent viitorul tarii sale. Eminescu spunea "La trecutu-ti mare, mare viitor!". Este limpede ca "va fi" exprima viitorul. Eminescu a spus:
"Viaţă în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mîndrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!"
Deci Eminescu dorea Romaniei un suflet romanesc...
Pe cand Negruzzi spune: "Dar oricum va fi, fie,/Eu sunt roman, si-mi place tara mea". Oricum va fi, adica indiferent cum va fi, in orice fel... El traieste clipa prezenta si pentru el asta conteaza cel mai mult, viitorul fiind o abstractiune sau un exercitiu de imaginatie. Centrul de greutate este pus pe caracteristica sa principala: "Eu sunt roman" si pe consecinta ce deriva de aici: "...si-mi place tara mea.".Se remarca din nou obiectivitatea clasica.
Ce om mare!
O poezie grea, dar atat de limpede. Dar, totusi, grea...
