Inceput de an

Iata ca a inceput si anul 2015 cu sperante de mai bine - speram asta! Intai de toate va urez: La multi ani! Numai bine si multa sanatate!

Totusi, inceputul de an e unul problematic, daca se poate spune asa. Din pacate, noul an a debutat cu groaznicul atentat de la Paris, care aduce in actualitate, tot mai acut, lupta impotriva terorismului, dar si apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, aprarea Libertatii si Democratiei ca valori inalienabile ale Lumii Libere. Pe plan economic apar semnele unei noi crize. De aceea, zic eu, e bine totusi sa ne pastram optimismul, dar sa privim lucrurile si cu luciditate.

Perioada aceasta pe care o traversam e una destul de dificila din punct de vedere economic. Lucrul acesta poate avea tot felul de consecinte de nu prea bun augur, din pacate. Evident, demoralizeaza pentru ca perioada de incertitudine, economic vorbind, se prelungeste, cel putin in Europa, nepermis de mult, dupa parerea mea. In astfel de vremuri, intr-o tara ca Romania, se petrece un fenomen caracteristic societatilor care au iesit de sub regimul comunist: nostalgia. Aceasta nostalgie dupa vremurile de alta data contine insa o minciuna pe care putini - asa am impresia - o sesizeaza. Prin nostalgie se idealizeaza trecutul, chiar si lucrurile rele din trecut si de aceea periculos este ca incepi sa crezi ca ceea ce a fost rau e de fapt bun. Aceasta mistificare, ca sa zic asa, ma deranjeaza pe mine. Si din cauza aceasta trebuie lamurite lucrurile, pentru ca daca ne vom gandi mai bine vom observa un fenomen interesant.

Traim o perioada dificila din punct de vedere economic. E normal sa vrei ceva mai bun. Poti sa te gandesti la lucrurile bune din trecut, dar asta nu inseamna ca, spre exemplu, comunismul a fost un lucru bun. Una din carentele mari ale comunismului, a carei consecinta nefasta o traim chiar si acum, in zilele noastre, a fost incapacitatea acestui sistem de a crea manageri adevarati si competenti. Si cred ca asta a fost una din cauzele care a condus la prabusirea economica ce a urmat dupa 1989. Managementul si marketingul sunt indispensabile unei economii moderne, care doreste sa performeze, sa fie competitiva. In Romania, pe vremea comunismului, lucrurile au mers bine atata vreme cat inca mai ramasesera oameni din vechea generatie, de dinaintea comunismului, educati altfel, in alt spirit. Faptul ca sub comunism nu s-a distrus chiar tot, desi au distrus o mare parte din elitele acestei tari, a fost, totusi, un noroc. Aceasta generatie a reusit o anumita performanta in plan economic, lucrurile incepand sa se imbunatateasca. Insa anii au trecut, acesti oameni, desigur, au iesit la pensie. S-a ivit o noua generatie care i-a luat locul, care a fost crescuta integral in noul regim instaurat dupa 1947. O generatie pregatita destul de bine din punct de vedere profesional, ceea ce inseamna mai ales buni executanti, dar care nu a putut sa-si insuseasca tehnica managementului modern datorita sistemului, restrictiilor impuse de regimul comunist, faptul ca era o comanda unica, care incepuse sa izoleze din ce in ce mai mult tara. Politicile economice, dictate practic de un singur om - Ceausescu -, om care nu avea competenta necesara in astfel de probleme, au condus tara intr-o situatie deosebit de dificila. Lipsa unui management calificat s-a facut simtita si la varf, cu consecinte catastrofale. Insa interesant de remarcat este ca si dupa 1989, dupa caderea regimului comunist, dificultatile nu au incetat. Dimpotriva, s-au amplificat. Si lucrul acesta merita o cercetare mult mai atenta si serioasa decat ceea ce s-a facut pana acum. Slabul management a iesit pregnant in evidenta, lucru ce a contribuit la o prabusire economica. Daca stai bine sa te gandesti, era previzibil lucrul acesta. Noi nu am avut si nici acum nu avem prea multi manageri calificati, profesionisti adevarati. Iar betia coruptiei care se manifesta la ora actuala este o consecinta directa a acestui lucru. Factorii de productie - Natura, Capitalul, Munca - nu sunt nici azi bine valorificati, iar Romania evolueaza sub potentialul ei real. Adica, altfel spus, dezvoltarea economica se desfasoara foarte greoi, nu ca nu s-ar realiza deloc, in totala discrepanta cu potentialul real al acestei tari. S-a vorbit, spre exemplu, de managementul privat la intreprinderile de stat. Insa mai potrivit ar fi fost sa se vorbeasca pur si simplu de management, de calitatea acestuia care, din pacate, ramane slaba la noi. Lucrul acesta il vad ca pe o consecinta directa a comunismului, consecinta care, din nefericire, inca se manifesta la noi. Iar aceasta consecinta inseamna, de fapt, saracie.

Un alt aspect pe care ar trebui sa-l avem in vedere, comunismul facand parte din istoria recenta a Romaniei, este ce a insemnat el si cum ne raportam noi la fenomen, pentru ca sa putem intelege foarte bine ce a fost comunismul in Romania. Ma gandeam, spre exemplu, la ceea ce se cheama solidaritate muncitoreasca. Nu cred ca cineva a simtit vreodata asa ceva si ma intrebam de ce oare? Actualmente sondajele de opinie, si am scris despre asta si aici pe blog, releva faptul ca in Romania increderea intre oameni e la un nivel foarte scazut. Pe cale de consecinta comunicarea intre oameni e afectata. Totusi, Romania e o tara latina si romanul este de felul sau activ din punct de vedere social. Cum se explica atunci lucrul asta, increderea asta scazuta in semeni? Ma gandeam la solidaritatea muncitoreasca, deoarece comunismul se baza, ideologic vorbind, pe asa ceva. Eu sunt convins ca nici in Coreea de Nord, tara comunista, oamenii nu simt asa ceva, deoarece solidaritatea trebuie s-o simti mai intai, e un simtamant, altminteri e doar o abstractiune. Concluzia e ca oamenii nu au simtit si nici nu simt - cazul Coreei de Nord - asa ceva pentru ca asa ceva nu exista in comunism, e doar o pura abstractiune ca sa zic asa. Ceea ce au simtit, in schimb oamenii, a fost frica de Securitate si cultul personalitatii dictatorului pentru ca acestia au fost pilonii principali ai dictaturii. Consecinta acestor lucruri dupa caderea comunismului este tocmai aceasta neincredere, suspiciune. Cauza a trecut, efectul inca ramane, iar consecintele sunt dintre cele mai nefaste. Iar omul actual se raporteaza la comunism prin aceasta nostalgie, de care pomeneam, in sensul ca pe vremea aceea i se asigura si garanta locul de munca. Numai atat? Cam putin pentru tot ce era in teorie comunismul.

Aceste consecinte, de care vorbeam mai sus, blocheaza dezvoltarea, modernizarea tarii noastre. Ar trebui sa tinem seama de lucrul acesta cand ne apuca nostalgia dupa comunism. Nu sunt de acord cu o nostalgie care blocheaza progresul. Dar din pacate o astfel de nostalgie constatam in zilele noastre. Ar trebui sa ne gandim si la un alt aspect: tarile vestice, inclusiv SUA, au trecut prin perioade de criza economica severa. Sa ne gandim la SUA pe vremea Marii Crize din perioada '29-'33, cand somajul ajunsese  chiar si 25%, sa ne gandim si la criza actuala. Cu toate acestea, sistemul capitalist a permis si o revenire, o recuperare spectaculoasa - sa ne gandim ca acum, in SUA, dupa o criza puternica, cea din 2008, asemanatoare cu cea din anii '30, somajul a ajuns in jur de 5,8% cu tendita de scadere, mai mic decat in tari ca Franta sau Italia. Comunismul, in schimb, s-a prabusit pentru ca devenise clar ca ducea spre nicaieri. Nu s-au mai putut gasi resursele necesare pentru recuperare - spre exemplu cazul Romaniei, dupa ce Ceasusescu platise datoria externa. Trebuie sa privim cu luciditate lucrurile, nu sub prisma nostalgiilor de tot felul. Si vom vedea carentele grave de care dadea dovada sistemul comunist si cum ne afecteaza acest lucru chiar si acum. Multi oameni ignora aceste realitati si se lasa tarati de aceasta nostalgie spre o visare nesanatoasa, poate si pentru faptul ca inca Europa se afla intr-o situatie dificila din punct de vedere economic. Totusi, asta nu inseamna sa nu privim cu claritate lucrurile si sa ne facem cine stie ce iluzii desarte, considerand solutii care nu pot fi solutii. 

Nostalgia e una, ingrijorarea e cu totul altceva si e justificata. Faptul ca ramanem in continuare foarte jos in clasamentele privind competitivitatea economica, faptul ca avem performante slabe din punct de vedere economic, nu se poate sa nu te ingrijoreze. Nu este insa ciudat, nu-ti da oare de gandit ca starea asta persista de foarte multa vreme? De ce oare? De asemenea suntem pe locuri codase la absorbtia fondurilor europene, care aduc, e adevarat, un plus, dar foarte mic. Lucrurile acestea demonstreaza ca suntem intr-o paradigma gresita, desigur. Dar nu demonstreaza ca ar fi fost bun comunismul. Ci ar trebui sa ne gandim cum sa depasim consecintele sale nefaste, care ne fac sa batem pasul pe loc, care ne trag inapoi. Suntem in logica unei transformari cvasistatice, o transformare care se produce foarte lent, iar daca transformarea este una reversibila atunci si progresul este anulat. De aceea trebuie imbunatatit randamentul motorului economic. Insa din pacate in Romania nu s-au mai facut privatizari dupa 2004, nu s-a imbunatatit mai nimic in activitatea sectorului economic de stat. Lucrurile au ramas tot asa. Nu se vede o crestere a sectorului privat. Nu se vad investitii serioase in infrastructura, absolut necesare si care se pot constitui intr-un motor de crestere economica. Aceste lucruri ar trebui sa ne dea de gandit...

Paradox?

Ma gandeam de mai multa vreme sa scriu despre asta... Mie mi se pare o destul de clara schimbare de paradigma fata de ceea ce a fost intr-un trecut nu prea indepartat. Avem acum ceea ce as numi Capitalism si Justitie, accentul pe Justitie fiind foarte puternic in vremurile de azi. Insa ar trebui sa ne amintim ca Milton Friedman a spus altfel: Capitalism si Libertate. Nu e acelasi lucru. Una e ca accentul sa cada pe Libertate si altceva este ca accentul sa fie pus pe Justitie. Si asta poate pentru faptul ca avem inca un Stat mult prea implicat in Economie, si in felul asta se genereaza abuzuri, si, pe de alta parte, avem inca un sector privat slab pentru a putea avea o Libertate lipsita de ambiguitati.

O noua forma de lupta de clasa?!

Inainte de a trece efectiv la subiect as dori sa spun doua lucruri... In primul rand, cum vi se pare o America cuprinsa de un fior mistic? Parca nu se potriveste cu aceasta tara care are un alt specific, de exemplu: piete libere, business, spirit intreprinzator... Eu, spre exemplu, cand spun SUA ma gandesc mai degraba la businessmen decat la mistici... Si cu toate acestea iata ca SUA e cuprinsa de un fior mistic, atat crestin cat si musulman. Citeam aici un lucru interesant si anume: 

"Pew found that nearly half of Tea Party supporters (46%) had not heard of or did not have an opinion about "the conservative Christian movement sometimes known as the religious right," while only 42% said they agree with the conservative Christian movement. They concluded then, with a more nuanced finding than that of PRRI: “most people who agree with the religious right also support the Tea Party. But support for the Tea Party is not synonymous with support for the religious right” (Clement and Green 2011). Pew also found that “Tea Party supporters closely resemble Republican voters as a whole on [social] issues” (Clement and Green 2011)."

Despre Christian right sau religious right - aici. De unde se poate vedea ca preocuparile religioase sunt importante, ceea ce nu e tocmai rau. Insa problema e daca nu cumva in zilele noastre acest interes fata de religie nu e unul mult mai mare decat de obicei...

In al doilea rand, dupa parerea mea, termeni de genul "frati si surori musulmani" sau "Fratia musulmana" nu sunt caracteristici Islamului si ei le-au copiat din Crestinism, dupa formula crestina: "frati si surori in Domnul". Insa in crestinism aceasta formula are un sens destul de clar. Daca ne referim la un Tata al nostru, ca in Rugaciunea Domneasca, atunci am putea spune ca suntem cu totii frati pentru ca El ne-a creat pe noi toti. Totusi, sensul crestin al expresiei "frati si surori in Domnul" e altul si anume ca noi toti crestinii ne impartasim (sau ar trebui s-o facem) cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului nostru Iisus Hristos. In acest fel suntem "frati si surori in Domnul", adica in Hristos. Insusi termenul, cu sensul sau, inclusiv cel simbolic, de fratietate sau fraternitate, are o descendenta crestina. La musulmani nu exista notiunea de "frati si surori", decat daca, desigur, provin din aceeasi parinti sau au macar un parinte comun. In Islam nu exista notiunea de fraternitate decat doar daca aceasta a fost copiata cumva din Crestinism si apoi, intr-un fel sau altul, adaptata la preceptele islamice. 
Acestea fiind zise, trecem la cazul pe care vroiam sa-l analizez:

Mohammed Hamzah Khan

In presa noastra stirea a fost una scurta, cum apare de pilda in acest articol din Romania Libera. Insa NBC Chicago - aici si CNN -aici, au relatat mai pe larg. Si voi cita, de exemplu, din articolul de pe CNN:

" Letter to family
He had reportedly explained his reasons for attempting the journey in a three-page letter he left for his family in the bedroom he shared with a sibling in Bolingbrook.

He invited his family to join him in the "Islamic State" -- the name ISIS uses to refer to itself -- but warned them not to tell anyone about his travel plans, according to a criminal complaint.

Khan wrote that there is an obligation to "migrate" to territory controlled by ISIS, which has used bloodthirsty tactics to seize control of large areas of Syria and Iraq.

"We are all witness that the Western societies are getting more immoral day by day," Khan wrote in the letter, according to the complaint. "I do not want my kids being exposed to filth like this."

He said he couldn't bear the thought of his taxes in the United States, which along with other countries is carrying out airstrikes against ISIS, being used to kill his "Muslim brothers and sisters."

Ceea ce observam in aceasta scrisoare este tema clasica a Stangii: decandenta societatii Occidentale, o societate imorala, "in putrefactie", cum s-ar fi spus la noi in anii '50-'60. Deci americanul care trece la Islam vede in asta o lupta impotriva unei societati nedrepte, n-are nicio legatura cu religia, cu Islamul. Cei care trec la Islam fac parte, banuiesc, din electoratul D-lui. Obama si al Partidului Democrat si, banuiesc din nou, marea lor majoritate sunt negri sau au o culoare a pielii ceva mai inchisa la culoare. Astfel de oameni, in general vorbind, sunt si mai prost platiti in SUA, altfel nu s-ar explica vehementa lor impotriva sistemului american, caci despre asta e vorba: atacarea sistemului american. Iar grija fata de copii, deoarece, spune, "nu doreste ca si copiii lui sa fie expusi la un gunoi ca acesta", adica precum aceasta societate nedreapta, imorala, corupta, murdara, intr-un cuvant societatea capitalista, este o tema predilecta a Stangii. 
De observat ca daca in trecut era o lupta ideologica, dusa chiar pe plan mondial, desigur, intre Stanga si Dreapta -  Comunismul respectiv Capitalismul - care s-a terminat cu victoria Dreptei, in zilele noastre conflictul imbraca haine religioase. Adica un conflict intre Islam si Crestinatate. E acelasi conflict intre Stanga si Dreapta, cel de pe vremuri. Adica Islamul, care sufera de saracie, pe de o parte, si Crestinatatea bogata, pe de alta parte. Acest baiat de 19 ani nu vrea ca taxele si impozitele pe care le plateste sa fie folosite pentru "uciderea fratilor si surorilor musulmani". De unde iarasi vedem o tema draga Stangii: Capitalismul rapace, care, in ultima instanta, ucide. De fapt, aici nu e vorba de Islam, acesta e doar o haina, cum spuneam, ci de cu totul altceva. E vorba de Neocomunism, care s-a dezvoltat sub Obama si care nu e impiedicat, cel putin acum, sa se dezvolte. Problema moralitatii unui astfel de Islam - adica al Neocomunismului - e una marxista pentru ca se bazeaza in principal pe teoria intrarii in putrefactie a imperialismului vestic, mai ales american. Adica e vorba de ascutirea contradictiilor in societate, intre cei bogati, crestinii, si cei chipurile exploatati de acestia: musulmanii. In felul asta musulmanii au motiv de lupta. Si industria de armament piata de desfacere! 

Bineinteles, recomand citirea integrala si in original a tuturor articolelor.

Problema

Cred ca nu sunt multi oameni care isi dau seama ca problema de baza a Romaniei nu e coruptia sau nerespectarea legilor tarii. Mie mi-a atras atentia o remarca facuta de Monica Macovei, si anume "cum iesim din noroi?" in ideea ca "suntem in noroi dar privim la stele". Abordarea aceasta cum ca ar fi vorba exclusiv de coruptie si nerespectarea legii e accesibila oricui: nu exista coruptie in tara asta? Nu exista corupti? Si atunci? Foarte multi oameni probabil ca asa gandesc, altii poate ca isi dau seama ca o asemenea argumentatie parca n-ar exprima tocmai bine realitatea, dar nu pot sa spuna ce anume lipseste, altii poate ca sunt nemultumiti de atata "zanganit de catuse"... Pentru ca niciuna dintre abordari nu merge la cauze, cred eu, si nu incearca sa explice fenomenul... Pe de alta parte, cu atata lupta anticoruptie si nu se imbunatateste substantial situatia economica, lucru care nemultumeste pe multi si pe buna dreptate. Chiar m-am gandit ieri la astfel de lucruri in timp ce faceam o plimbare in parc si incercam sa vad care este de fapt... problema... Si asa am identificat trei chestiuni, ca sa le zic asa, principale:

1. Nu stim sa utilizam eficient capitalul, indiferent de ce capital ar fi vorba, indiferent deci de natura sa (capital financiar, uman, etc). Spun "nu stim" pentru ca eu cred ca toata lumea trebuie sa inteleaga ca a utiliza eficient capitalul este o stiinta pe care nu multi o poseda, nu multi au talent la asa ceva. Ca sa fiu si mai clar: nu e totul sa ai cutitul si furculita. Mai trebuie sa stii sa le si utilizezi. Ca daca nu stii, atunci, sigur, iti vine mai usor sa iei friptura cu mana si s-o duci la gura.
2. Nu avem suficienta cultura economica - si aici ma refer la faptul ca nu prea citim lucrarile celor mari. Dar nu ca pe un roman, ci gandind la ideile care sunt acolo, luand aminte la contextul in care au fost scrise, la ce solutii aduc, la ce anume propun. In tara noastra sunt oameni care nu au bani sa-si cumpere aceste carti (ca sunt si scumpe), dar care ar dori sa le citeasca. Si sunt oameni care au bani, chiar ar trebui sa le citeasca, dar, in schimb, nu prea citesc... Spre exemplu, cati citesc (dar la modul aratat mai sus) lucrarile lui Milton Friedman, Krugman, Keynes etc si cati mediteaza serios asupra ideilor continute in aceste opere? Cati inteleg, spre exemplu, ce inseamna neoliberalism, ce semnficatie are? De aceea noi mai mult improvizam. Mergem pe fantezie si improvizatie, lucru ce se poate explica prin caracterul latin al poporului nostru, dar asta nu inseamna ca e si corect, ca intelegem corect lucrurile sau ca le-am aplica corect.
3. A treia chestiune ar fi legata de faptul ca Romania, cred ca inca de la 1848, copiaza ce fac altii, mai cu seama tarile mai dezvoltate si civilizate, dar fara ca cei care propun o astfel de tratare sa mai si treaca aceste idei luate din alta parte si prin filtrul mintii lor, sa vada ce se potriveste si ce nu, cum ar trebui eventual adaptat un lucru pentru ca sa se potriveasca la realitatile de aici, sau poate ca unele nu ar trebui adoptate aici pentru ca nu sunt indeplinite anumite conditii care, in alta parte, sunt indeplinite. De pilda, Parlamentul a adoptat Tratatul de Guvernanta Fiscala rapid, fara sa ne punem problema daca e potrivit pentru tara noastra, daca nu cumva se aplica foarte bine doar tarilor din Zona Euro, unor economii puternice si dezvoltate, unor tari cu PIB-ul foarte mare in comparatie cu al nostru, unor tari care au acumulat datorii foarte mari, ceea ce nu e cazul Romaniei. Ma gandeam si la ideea de abordare regionala, asta in legatura cu revizuirea Constitutiei, avansata de Liviu Dragnea, din care am inteles ca ar da posibilitatea regiunilor de a atrage fonduri europene. Insa fara o demonstratie foarte clara ca, in felul acesta, s-ar optimiza atragerea acestor fonduri, mai nimic despre ce institutii ar trebui create la nivel regional in vederea indeplinirii unui asemenea deziderat. Cu alte cuvinte, o superficialitate de la un cap la altul.

Or, aceste lucruri, as zice eu, sunt cu adevarat importante! Daca vrem sa iesim din noroi. Pentru ca doar lupta anticoruptie, lupta anticoruptie in sine, mi-e teama ca nu va realiza mare lucru si nici nu ne va scapa de saracie. Mi-e teama ca saracia se va adanci daca nu creste eficienta utilizarii capitalului. Ce mai trebuie inteles, cred eu, este faptul ca ineficienta e un mare pericol! Nu numai pentru tarile mai slab dezvoltate sau in curs de dezvoltare, dar si pentru tarile dezvoltate. Si chiar ma intrebam daca nu cumva situatia actuala din Uniunea Europeana nu este oare, in realitate, marcata de o grava ineficienta economica, care se manifesta si la nivelul tarilor dezvoltate si care perturba grav, economic si social, intreaga Europa. De ce spun "si social"...? Este optim din punct de vedere social ce se intampla in zilele noastre in Europa...? Eu cred ca nu. Uitati-va, spre exemplu cum investitiile au cunoscut o scadere in toata Europa, cum investitorii stau parca intr-o interminabila expectativa, cu rate mari la dobanzii si inflatie mica. In aceasta lume sunt foarte multi bani. Are balta peste, cum spune romanul. Insa acest imens capital financiar nu e folosit cum trebuie. Cei care il poseda prefera deseori rate mari ale dobanzii reale, iar castigurile, daca le putem spune asa, desi suna jalnic, care le obtin de pe urma unei astfel de stari de lucruri sunt suficient de mari si de aceea e convenabil sa tii banii "la ciorap", iar finantarea se face greoi. Pe de alta parte, lor nu le convine, din motive lesne de inteles, o inflatie mai mare: pentru a nu pierde. Dar, pe de alta parte, ineficienta se agraveaza. Interesant de citit Friedman rule, apropo de combaterea ineficientei. Nu ma voi avanta atat de tare incat sa spun ca asta ar fi si solutia. Insa sunt cateva idei de luat in seama acolo, ridica o problema, ne indeamna sa meditam...

Despre chestiunea geopolitica in legatura cu Ucraina...

... putem citi in acest articol semnat de Vladimir Tismaneanu. Iata ce arata in final:

"Visului unificarii europene, imbratisat de revolutionarii ucrainieni, sustinut de democratii rusi, Putin ii opune, in traditia stalinismului, a pan-slavismului si a eurasianismului, o Uniune dominata de Rusia vesnica. Cine nu intelege ca miza actualului moment este viitorul Europei, indeosebi al Europei de Est si Centrale, deci si al Romaniei, sufera de orbire geopolitica si abulie morala."

Totusi, eu stau si ma intreb de ce anume au suferit, din punct de vedere moral, cei care, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, la Ialta, ne-au predat in bratele rusilor, in bratele comunismului!! Cand toata Europa Centrala si de Est a cazut in sfera de influenta a URSS si comunismul s-a extins in aceasta parte a continentului. Si atunci nu se poate sa nu te intrebi ce anume doreste sa sugereze prof. Tismaneanu? Ca se va repeta Istoria? Ca Occidentul si SUA vor considera si acum, ca si atunci, ca este mult mai comod sa satisfaca pretentiile unui dictator? Vor trada si acum, ca si atunci, pe cei care sustin aici, in Romania, valorile nord-atlantice? Dar cei care la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial credeau cu sinceritate ca vor veni americanii si ca nu vor lasa tara aceasta prada comunismului, si aceia au suferit de "orbire geopolitica sau abulie morala"?

Se vorbeste foarte mult...

... zilele acestea despre statul de drept, despre coruptie si anticoruptie, lucru generat poate si de condamnarea fostului premier, Adrian Nastase, eveniment despre care am scris si aici. Si spuneam ca aceasta chestiune a coruptiei se datoreaza faptului ca la noi capitalismul nu e dezvoltat, adica statul este inca foarte mult implicat in economie. Nu trebuie sa se inteleaga de aici ca in conditiile in care capitalismul e dezvoltat s-a rezolvat pozitiv si problema saraciei in societate sau ca automat incep sa se reduca decalajele, inechitatile sociale. Aici nu ne referim la cum, care ar fi metodele intr-un stat de drept democratic, de a reduce saracia din societate, ci vorbim despre reducerea coruptiei, in special cea de la varf. Pentru ca nu e acelasi lucru coruptia cu saracia.
Pe de alta parte, nu prea se vorbeste la noi despre esecul privatizarilor. Spre exemplu, cele recente: Oltchim, CFR Marfa, Posta Romana. Daca in privinta managementului privat la intreprinderile de stat te puteai gandi la un previzibil esec, privatizarile ar fi trebuit sa fie o poveste de succes. Din pacate nu a fost sa fie asa... Fostul premier, Nicolae Vacaroiu, chiar declara recent ca 80% din privatizari au fost un esec:

""Nu vrem să recunoaştem că, din păcate, privatizările au fost în proporţie de 80% un eşec. După cum nu vrem să recunoaştem că, iată, vindem acţiuni la companii strategice, în perioadă de criză, în contextul în care capital autohton nu există. Nu vrem să recunoaştem că aveam prea puţin soluţii de dezvoltare cu care să ne lăudăm astăzi. Totul e impus de-afară. Fond Monetar, cu restricţii bugetare, de natură salarială", a declarat Văcăroiu, prezent la aniversarea a 100 de ani de la înfiinţarea Academiei de Studii Economice. "

Ma gandeam la aceasta chestiune si mi-am zis sa astern cateva ganduri pe blog... "Totul e impus de-afara" spune Vacaroiu... Eu am impresia ca noi traim intr-o continua contradictie, ca sa zic asa. Pentru ca statul de drept este legat de succesul sectorului privat. Altminteri un altfel de stat de drept - care chiar ar putea sa fie stat de drept in sensul ca se respecta legea in acel stat - nu poate fi decat unul socialist sau chiar comunist.

La noi se vorbeste foarte mult despre statul de drept, nu se discuta despre acest lucru. Iar ceea ce se intelege indeobste in Romania prin stat de drept este ca e acel stat unde se respecta legea si ca ideea asta de stat de drept e una de dreapta, pentru ca e promovata de Basescu sau de Monica Macovei. Si asta pentru ca societatea civila nu explica oamenilor notiunile, ca sa ne lamurim ce inseamna stat de drept si unde vrem sa ducem aceasta tara.

Notiunea aceasta de stat de drept exista stipulata si in Constitutie (art. 1, al. 3), asa cum e si cea de economie de piata (art. 135, care la al.1 chiar spune ca: "Economia Romaniei este economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta") sau libertate economica (art. 45). Cu toate acestea, gaura produsa de intreprinderile de stat cu pierderi este de 12,75 miliarde de euro, dupa cum arata un articol (ceva mai vechi, ce-i drept) din Gandul. Interesant este ca in Constitutia noastra nici macar nu s-a luat in calcul (si e vorba despre o tara iesita de sub comunism de relativ putina vreme) varianta cu o economie mixta, ci s-a trecut direct la "economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta"!! Citez din articolul din Gandul ce spunea Basescu:

""Le menţionez public pentru că pierderile lor, arieratele lor sunt plătite de fiecare român. Şi de ce le plătim? Pentru că nişte domni manageri, bine instalaţi politic şi blagosloviţi politic, nu au niciun fel de apăsare, nici legată de arierate, nici legată de stocuri, nici legată de creşteri de personal, de fonduri de salarii. Ei sunt marii boieri ai economiei româneşti. Baronii economiei româneşti îi găsim, în primul rând, la regiile de stat", a spus Băsescu." 

Si atunci care sa fie oare solutia? Nu cumva privatizarea acestor intreprinderi nerentabile care produc pierderi? Si trebuie amintit ca in toata perioada scursa din 2004 incoace, cand a fost Dreapta (sau asa zisa Dreapta) la Putere in Romania nu s-a facut nicio privatizare!! Si asta in conditiile in care Statul n-are bani si se tot imprumuta la FMI.

Ce sanse are in asemenea conditii statul de drept?

Despre situatia actuala...

In prezent toata lumea este concentrata pe referendumul din 29 iulie. Este o problema importanta, desigur. S-a scris foarte mult in presa despre recentele evenimente ce au avut loc, culminand cu suspendarea lui Traian Basescu. Nu voi relua aici aceste lucruri cunoscute si nici nu voi vorbi despre lupta politica intre USL si PDL ce pare sa atinga, iata, paroxismul. Nici despre MCV nu voi vorbi, decat, poate, tangential. Voi scrie, in schimb, cateva randuri despre ce cred eu ca pierdem, cu totii, din vedere. Despre ceea ce am pierdut mereu din vedere si nu e bine, orbiti fiind mereu de lupte politice... Este foarte clar ca nu ne place, dar realitatea este ca Romania e una din cele mai sarace tari din Uniunea Europeana. Daca ne vom uita la parametrii economici ai tarii, facand comparatie cu celelalte tari, chiar foste comuniste, vom constata usor ca asa stau lucrurile. Dam vina, si nu fara un oarecare temei, pe aceasta criza economica globala care ne-a afectat foarte mult. Insa nu trebuie sa ne amagim. Mai bine am deschide o privire panoramica asupra mersului economic al tarii noastre de la Revolutia din Decembrie '89 incoace, asta pentru ca sa vedem padurea. Altminteri nu vedem padurea din cauza copacilor, cum se spune. Adevarul este ca progresele noastre sunt foarte modeste, desi au existat si perioade mai bune in tot acest rastimp. PIB-ul Romaniei, spre exemplu, ramane foarte modest: nu am reusit sa ajungem sa avem 10000 de $ pe cap de locuitor. In continuare valoarea adaugata ramane foarte slaba, in felul acesta nu poti progresa. Din aceasta cauza survin toate problemele noastre, inclusiv cele legate de coruptie. Trist este ca reformele care s-au initiat ori n-au fost privite bine de populatie, odata ce au fost puse in aplicare, ori au esuat. Din aceasta cauza nici nu se poate vorbi de o reforma reala pentru ca o reforma reala se judeca prin prisma rezultatelor obtinute si, deci, al progresului real, ceea ce la noi nu se prea vede. S-a vorbit de multe ori despre imbogatitii tranzitiei si cam asa si este. Avem destui imbogatiti, forta economica a tarii e slaba, din pacate. Este evident ca intr-o tara saraca coruptia sporeste in intensitate iar fenomenul periculos este ca aceasta coruptie genereaza saracie si saracia, la randul ei, genereaza coruptie - un cerc vicios din care e greu sa iesi. Insa coruptie exista peste tot in lume (intr-o masura mai mare sau mai mica). Cel mai bun remediu pentru a o combate ar fi dezvoltarea economica sanatoasa. Pe cale juridica e greu de combatut coruptia, iar daca se accentueaza saracia, aproape imposibil. Vorbeam mai sus de cercul vicios saracie-coruptie. Totusi, coruptia in societate este determinata de saracie, deoarece asa si incepe fenomenul. Acolo unde incepe sa se simta saracia, acolo ajunge sa se simta si coruptia cu o mai mare intensitate. Degradarea vietii oamenilor conduce spre acest nefast fenomen, ca de combatut total nu a putut fi combatut niciodata, niciunde pe acest glob. Insa nenorocirea cea mai mare este ca Romania, in rastimpul scurs de la Revolutie si pana in prezent, a fost pusa in situatia de a nu se putea dezvolta. Cel putin asta e perceptia mea, documentata, cum aratam mai sus de datele economice care exprima trista realitate. Reformele care s-au facut, conditiile impuse de FMI nu au putut duce spre o viata mai buna pentru cetateni, multi luand calea exilului, daca se poate spune asa, preferand sa plece sa lucreze in strainatate, spre o viata mai buna decat in tara. Trist si periculos, mai periculos decat Traian Basescu (cum nu putini il considera), este ca Romania nu a putut sa iasa din aceasta logica. Si daca as numi-o drept logica a subdezvoltarii nu cred ca as gresi prea mult. Speranta pe care au avut-o oamenii, Uniunea Europeana, speranta de mai bine, nu se adevereste. Doar ce am intrat si, din nefericire, a inceput criza actuala. Logica austeritatii bugetare nu poate sa faca decat sa adanceasca logica subdezvoltarii. Si dincolo de evenimentele politice actuale, dincolo de acest referendum si de care ar fi rezultatul acestuia, imi pun, plin de ingrijorare, intrebari in legatura cu viitorul... Un viitor care nu arata prea bine, chiar deloc. Dezbaterile actuale ale intelighentei romanesti par sa ocoleasca cu grija subiectul acesta foarte delicat. Partea proasta este si faptul ca il tratam, ca intotdeauna, in chip politicianist si superficial. Nu am vazut pe cineva sa explice la modul cat se poate de serios, academic si lipsit de patima politica si partizanat politic, de ce Romania nu se poate dezvolta, de ce aceasta imposibilitate. Nu ne raman decat lucrarile clasicilor si scriam in postarea precedenta despre studiul, facut cu multa acribie, de catre Dl. Constantin Radulescu-Motru. Trebuie sa recunoastem ca la intrebarile pe care domnia sa le punea inca de atunci noi nu am raspuns inca. Textul a fost editat inca din 1937 de Societatea Romana de Cercetari Pasihologice, Bucuresti, iar Dl. Radulescu-Motru, inca de atunci, subliniez, remarca faptul ca noi copiem legi si institutii burgheze occidentale, fara sa stim, de fapt, cine suntem si ce putem. Acelasi lucru se intampla si acum. Partea proasta e ca nu se vad consecinte benefice, un progres real, desi cred ca ar fi trebuit sa se vada. Ori copiem prost, ori e vorba de altceva... Imi face impresia ca e posibil ca toata aceasta tranzitie de la comunism la capitalism sa fi provocat o criza sufleteasca in popor. Pe de alta parte nici nu i s-a explicat omului, inca de la bun inceput, ce fel de societate este aceasta noua, capitalista, ce anume presupune, pe ce valori este intemeiata, pentru ca oamenii sa inteleaga si sa stie ce au de facut. Lucrurile au fost prezentate, de catre clasa politica, mai intotdeauna, intr-un mod entuziast, ceea ce nu e neaparat rau, sau politic - lupta politica dintre partide, presarata de promisiuni electorale -  si cam atata tot. Insa e inadmisibil sa tot vorbesti, spre exemplu, de eficienta economica fara ca acest lucru sa se si adevereasca in practica, decat foarte slab, adesea nesatisfacator. Ca sa nu lungesc mult vorba voi incheia spunand ca la noi nu functioneaza cum trebuie capitalismul generator de dezvoltare economica, lucru pe care oamenii l-au vrut, nu stiu cat l-au si inteles (cred, mai degraba, ca nu). Si tocmai asta e sursa tuturor problemelor din prezent. Toate valorile despre care se discuta astazi, cum ar fi, spre exemplu, statul de drept, sunt valori ale unei societati burgheze, cum spunea Radulescu-Motru, adica ale unei societati capitaliste, bazate pe economie de piata. Daca aceasta economie de piata incepe sa schioapete e clar ca schioapata si valorile de care pomeneam mai sus. Eu cred ca ignoram (de ce oare?) acest aspect foarte imporant. Trecem pe langa el si ne facem ca nu-l bagam in seama si rau facem. Asa cum nu ne intrebam serios nici de cum va arata viitorul, pentru ca, date fiind conditiile actuale, nu pare sa arate prea bine. Nu voi incheia cu clasicul: sa speram ca va fi mai bine. Ca noi tot speram, suntem campioni la sportul asta. Ci mai bine ne-am gandi mai profund la aceste probleme.

Care e cel mai mare dusman al capitalismului...

S-a vorbit multa vreme despre faptul ca cel mai mare dusman al capitalismului ar fi comunismul. Intr-un fel pe buna dreptate deoarece comunismul, prin continutul sau doctrinar, insemna lupta impotriva capitalismului. Conform marxismului trecerea de la capitalism la comunism ar fi trebuit sa fie un proces istoric obiectiv determinat de contradictiile din interiorul sistemului capitalist. Aceste contradictii ar fi fost foarte puternice cand capitalismul ar fi ajuns la forma sa de imperialism. De aceea comunismul ar fi trebuit sa castige in lupta sa impotriva capitalismului acolo unde capitalismul era dezvoltat, intr-o tara capitalista dezvoltata. Adica acolo unde si exploatarea omului de catre om, gradul de exploatare ar fi cel mai ridicat. In linii mari cam asta spunea teoria marxista.
Ce s-a intamplat in realitate? In primul rand, as vrea sa subliniez faptul ca, dupa parerea mea, capitalismul trebuie legat de industrie si industrializare. Dupa parerea mea, definitia data de DEX nu este intru totul satisfacatoare pentru ca nu este completa. Si in feudalism se putea vorbi de proprietatea privata asupra mijloacelor de productie si de schimb, dar nu cred ca se putea vorbi de capitalism, in conditiile in care proprietatea privata era doar asupra terenurilor, proprietarii fiind marii latifundiari... Observ ca si Wikipedia da o definitie asemanatoare capitalismului:

"Capitalism is generally considered to be an economic system that is based on private ownership of the means of production and the creation of goods or services for profit or income by individuals or corporations. Some have also used the term as a synonym for competitive markets, voluntary exchange, wage labor, capital accumulation, or personal finance.^[1][2] Capitalism is variously defined by sources and there is no general consensus among scholars on the definition nor which economies can historically be properly considered capitalist.^[3] The designation is applied to a variety of historical cases, varying in time, geography, politics, and culture.^[4] There is, however, general agreement that capitalism became dominant in the Western world following the demise of feudalism.^[5]"

Este adevarat, spune acolo ca in general e considerat asa... Eu consider ca, daca vorbim despre capitalism, atunci trebuie sa legam capitalismul de industrie si de industrializare mai intai. Revolutia burgheza din Anglia, inceputa la 1642, a insemnat punctul de plecare,ca sa zic asa, al capitalismului. Deoarece capitalismul trebuie legat de burghezie, iar definitia data de DEX acestui cuvant este, de data aceasta, corecta. Capitalismul a incurajat dezvoltarea comertului si a industriei, cum s-a intamplat in Anglia pe vremea cand fruntasul partidului whig, Sir Robert Walpole, a fost prim-ministru (1721-1742). Capitalismul, dupa cum se poate constata, este opus absolutismului monarhic. In ianuarie 1642, in Anglia, regele Carol I a incercat sa aresteze pe fruntasii Parlamentului (incercare esuata), dupa care regele a parasit Londra (10 ian.). Parlamentul a cerut regelui sa semneze doua legi prin care episcopii sunt exclusi din Camera Lorzilor, iar Parlamentul sa preia comanda armatei. Regele a refuzat. Asa se face ca, in urma esuarii negocierilor dintre rege si Parlament, se constituie un "Comitet al Salvarii Publice", iar Parlamentul isi constituie o armata condusa de contele de Essex (evenimente petrecute in perioada: 4-12 iul). Bill of Rights, adoptata de Parlament la 16 dec. 1689, limita prerogativele regale. Parlamentul capata suprematie politica, iar in viitor, coroana Angliei nu va putea fi purtata de un romano-catolic. Deci implica, iata, si aspecte de ordin religios!
Observam ca in Vestul Europei putem vorbi de capitalism inca din 1642. De comunism insa putem vorbi incepand, practic, din sec. al  XIX-lea. Se constata o diferenta in timp de 200 de ani. In acesti 200 de ani, evident, Vestul s-a bucurat de o dezvoltare capitalista. Comunismul nu a fost altceva decat o reactie radicala la capitalism.
Interesant este sa vedem unde s-a impus comunismul. Deci el nu s-a impus in tari capitaliste (repet: leg acest cuvant de dezvoltarea industriei si a comertului, pe de o parte si indreptat impotriva absolutismului monarhic, pe de alta parte), asa cum spunea teoria marxista. Ci s-a impus in mari tari agrare! Rusia si China erau mari tari agrare, adica agricultura era, economic vorbind, preponderenta, si nu industria, care era slab dezvoltata daca e s-o comparam, la nivelul de atunci, cu cea din Vest. Pe de alta parte, in aceste tari exista un regim de absolutism monarhic, care a fost abolit, instituindu-se republica. In acest fel, capitalismul nu numai ca nu a fost afectat, dar lupta dintre comunism si capitalism a fost, strategic vorbind, pierduta de catre comunism de la bun inceput. Practic, la inceputul sec. XX, cand comunismul s-a impus, dupa cum spuneam, in Rusia si China, aceste doua mari tari se gaseau inca in feudalism, fiind preponderent agricole. Drept consecinta reprezentantii de frunte ai societatii erau marii latifundari si nu industriasii. In general vorbind comunismul s-a impus in tari agrare. Spre exemplu, dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-a impus in Romania (cu ajutorul armatei sovietice), care era o tara eminamente agrara (cu un regim de monarhie constitutionala). S-a impus in Ungaria, care avea un important proletariat agricol inca demult, din sec. al XIX-lea, daca nu de si mai demult. De unde se vede ca in Vest, adica acolo unde era preconizat, de catre teoria marxista, sa se intample instaurarea comunismului, nici vorba de asa ceva! De unde se poate trage concluzia ca, de fapt, comunismul nu a reprezentat un pericol pentru Vest, decat unul, poate, ideologic. Dar nu unul real. Sau, cel putin, e discutabil daca a fost sau nu un pericol real. Daca teoria marxista vizualiza bine contradictiile din interiorul sistemului capitalist, care existau si exista, teoria ca exploatarea omului de catre om ar putea sa rastoarne capitalismul (deoarece cei exploatati se vor revolta impotriva exploatatorilor si, condusi de Partidul Comunist, care e avangarda clasei muncitoare, vor infaptui revolutia socialista) s-a dovedit neconvingatoare, chiar falsa. Lenin spunea undeva ca fara lupta de clasa nu se poate vorbi de comunism. Deci comunismul era bazat, fundamentat pe acest concept: lupta de clasa. Iar comunistii au pus accent pe ascutirea luptei de clasa, in felul acesta creandu-se premisele revolutiei. Si iata ca Istoria a demonstrat, cel putin pana acum, ca nici vorba de asa ceva! A fost Razboiul Rece, Cortina de Fier si, pana la urma, comunismul, cel putin in Europa si URSS, a pierdut o lupta care era, dupa cum spuneam mai sus, strategic pierduta de la bun inceput. Este adevarat ca nu a pierdut de tot (ma refer la situatia de pe plan mondial) si China e un exemplu in acest sens. Numai ca acolo comunismul a suferit anumite reforme. Dar mai sunt si alte state cu un asemenea regim, spre ex.: Coreea de Nord, Venezuela. Rezulta ca lupta de clasa nu a afectat capitalismul. Si atunci? Unde e greseala?
Ca sa vedem unde a fost greseala trebuie, dupa parerea mea, sa vedem pe ce este bazat capitalismul. Teoria gresita era ca acest capitalism ar fi bazat pe exploatarea omului de catre om - de aici si teoria luptei de clasa (nu am spus ca nu ar exista in capitalism exploatarea omului de catre om). Capitalismul nu e bazat pe asa ceva. Ci este bazat, fundamentat pe piata de capital. Chiar si numele, piata de capital, te duce cu gandul, fireste, la capitalism. Dupa parerea mea, fara piata de capital nu se poate vorbi de capitalism. Piata de capital e fundamentul de baza al capitalismului. In zilele noastre unii, din cate observ, tind sa faca o eroare si sa considere capitalismul bazat pe banci si sistemul bancar. Dar si in comunism existau banci, care aveau, in general vorbind, acelasi rol ca si in capitalism, adica acela de finantare a diverselor activitati economice. Celelalte tipuri de piete: piata bunurilor de marfa, piata muncii si piata monetara sunt si ele importante in capitalism, ca si sistemul bancar, bineinteles. Insa specific capitalismului este piata de capital, unde se intalnesc oferta de capitaluri propusa sau exprimata de cei ce economisesc si cererea intreprinzatorilor care au nevoie de finantare. Iar finantarea directa asigurata prin piata de capital este specifica a ceea ce numim capitalism. De aceea in tarile dezvoltate a crescut, in ultimii 20 de ani, rolul finantarii realizate prin piata de capital si monetara. Institutia de baza a pietei de capital este Bursa. Iar o caracteristica de baza a Bursei este caracterul sau speculativ, fara de care nu se poate concepe Bursa. De unde si riscul de piata.
De aceea cel mai mare dusman al capitalismului, daca se poate spune asa, este prabusirea pietei de capital. Stiglitz atrage atentia asupra imperfectiunilor pietei. Asa cum pune el problema, imperfectiunile pietii sunt obiective (un lucru obiectiv) si conduc la prabusirea pietii, care constituie regula, nu exceptia. Totusi, trebuie avut mare grija de aceasta piata de capital, care daca s-ar prabusi chiar ca ar pune in pericol capitalismul.
Teoria lui Marx asupra crizelor economice nu este gresita, dar nu este, ca sa zic asa, completa. El da doua explicatii a cauzelor crizelor economice in capitalism:
1. crize de supraacumulare a capitalurilor in legatura cu scaderea ratei profitului; si
2. crizele de supraproductie.
Explicatiile lui sunt logice, dar pentru a rezuma la modul general, cred ca trebuie spus ca orice dezechilibru intre oferta globala si cererea globala genereaza crize economice (mai mult sau mai putin puternice, depinde de cat de mare e acest dezechilibru) si poate sa conduca la prabusirea pietei. Lucrul acesta ar putea fi evitat prin politici macroeconomice sanatoase.
Trebuie evidentiat ca ceea ce au afirmat neoclasicii, si anume ca productiei globale oferite de piata ii corespunde cu necesitate o cerere globala perfect egala, cu conditia ca statul sa nu se amestece si sa falsifice liberul joc al fortelor de pe piata, este gresita. Deci crizele de supraproductie sunt imposibile. Jacques Valier (in Scurta istorie a gandirii economice de la Aristotel pana azi) arata un lucru foarte interesant:

"Pentru a ajunge la o asemenea conceptie , neoclasicii se bazeaza pe legea debuseelor a lui Say, pe care o aproba in totalitate. Venitul, rezultat din productie, este automat si incontinuu cheltuit: e cheltuit in achizitia de bunuri de consum sau economisit - venitul este, in acest caz, folosit la achizitionarea de echipamente. Regasim aici teza eronata potrivit careia economisirea este in mod necesar cheltuita, o teza care se intemeiaza pe o conceptie falsa despre moneda, considerata ca simplu instrument de tranzactie, neputand fi ceruta pentru ea insasi, o moneda care nu este decat un voal ce mascheaza fenomenele reale, fara a avea vreo influenta asupra lor, in niciun caz asupra nivelului activitatii economice"

Dupa parerea mea, ideea gresita a Scolii Neoclasice, sau, mai bine zis, ideea falsa este tocmai aceasta: "Venitul, rezultat din productie, este automat si incontinuu cheltuit". Pentru ca lucrul acesta e imposibil in realitate, chiar daca Statul nu se amesteca pe piata. Fara indoiala ca un producator vrea sa aiba venituri cat mai mari. Asta inseamna, oare, ca va si cheltui tot mai mult, adica, mai precis spus, tot venitul? Chiar daca ar dori sa-l cheltuiasca pe tot pentru achizitia de bunuri de consum sau sa-l economiseasca pentru a-l folosi la achizitionarea de echipamente, s-ar putea ca aceasta cheltuiala sa nu se justifice in realitate, adica sa nu fie utila. Deci el nu va cheltui tot venitul, ci doar cat este util sa cheltuiasca, lucru ce cred ca este rational. Adica prin aceste cheltuieli se vor stradui sa obtina o satisfactie maxima, tinand cont de resursele limitate de care dispun. Din start cheltuielile sunt limitate la ceea ce ei numesc satisfactie maxima, concept subiectiv, desigur. Totusi, exista o limita peste care cheltuielile nu se vor mai dovedi utile. Pentru ca nu este necesar sa cheltuiesc tot venitul pentru a obtine o satisfactie maxima. Si atunci ar rezulta, in mod clar, un dezechilibru. Deci va ramane o parte economisita care nu se va cheltui imediat, ci mult mai greu.
Pe de alta parte, se poate intampla urmatorul aspect: consumul sa fie cu mult mai mare decat veniturile reale. Criza actuala, a datoriilor suverane, arata acest lucru. Debuseul pe care il poate crea un stat in exclusivitate consumator se poate transforma in criza globala, asa cum arata astazi situatia din Europa (se vede foarte bine acest lucru, spre exemplu, in cazul Greciei). Pericolul consta in faptul ca, pe de o parte, se creaza acumulari mari de capital care nu mai gaseste oportunitati de investitie rentabile (cf. Marx) iar pe de alta parte se creaza acumulari mari de datorii, ca sa zic asa, ce nu mai pot fi platite la termen. In legatura cu gradul de ocupare, voi cita tot din cartea lui Jaques Valier, pe care am citat-o si mai sus, despre somaj:

"Analiza neoclasica poate fi expusa intr-o fraza: intr-o societate in care statul se abtine de la orice interventie, fortele pietei asaza automat productia nationala la un nivel ce permite ocuparea tuturor muncitorilor si folosirea capitalurilor disponibile. Daca statul si grupurile sociale ingaduie jocul liber al fortelor pietei, somajul de lunga durata sau subfolosirea indelungata a capitalurilor sunt imposibile. Ocuparea deplina a fortei de munca este asigurata automat"

Dupa parerea mea, eroarea consta in faptul ca un producator privat nu are interesul explicit sa asigure ocuparea deplina a fortei de munca. Interesul sau scopul lui nu este acesta. Spre exemplu, el va dori sa castige mai mult din activitatea economica pe care o desfasoara. In acest sens poate adopta o metoda de crestere a productivitatii muncii bazata pe reducerea personalului si, in schimb, introducerea unor echipamente care sa permita o productivitate foarte ridicata, capital care s-ar amortiza intr-o anumita perioada de timp. Interesant este urmatorul lucru: daca neoclasicii afirma ca scaderea salariilor ar atrage dupa sine o sporire a cererii de locuri de munca, s-ar putea intampla ca, prin cresterea productivitatii muncii, sa aiba loc o marire justificata a salariilor, pe de o parte, si somaj, de cealalta parte. Deci nicidecum o sporire a cererii de locuri de munca, deoarece cererea este satisfacuta in acest caz. Oferta nu e satisfacuta, mentinandu-se superioara cererii. Deci rezulta somaj! Si pot rezulta rate mari ale somajului, inacceptabile din punct de vedere politic, vorba lui Stiglitz, care ar obliga Statul la cheltuieli importante (ajutoare de somaj, ajutoare sociale, etc) pe termen indelungat. Evident, pe piata bunurilor, cererea globala de consum va fi in scadere, lucru ce antrezeaza scaderea productiei si a cererii de locuri de munca. Producatorul privat va urmari intodeauna perspective de profit pozitive, tocmai in ideea (neoclasica) a satisfactiei maxime. Satisfactia lui nu consta in a asigura ocuparea deplina a fortei de munca, ci in rate mari ale profitului. Este vorba din nou despre un dezechilibru. Restabilirea echilibrul economic, intr-o faza de depresiune economica, presupune reducerea ratei dobanzii, sporirea volumului de credite si masa monetara, stimuland cererea de bunuri si investitii, majorarea volumului productiei si a gradului de ocupare al fortei de munca.
Se observa si in zilele noastre, in aceasta criza, ca tot intram in recesiune, dupa ce tot iesim din ea. Daca ar fi sa ne luam dupa ideea restrangerii rolului statului in economie, ingaduind jocul liber al fortelor pietii, atunci masurile de austeritate bugetara, legate de diminuarea considerabila a deficitului bugetar, prin reducerea cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat, ar trebui sa aiba efecte pozitive si sa rezolve problema crizei. Se constata cu usurinta ca nu e asa. Pentru ca fara masuri de crestere a cererii globale nu se poate iesi din criza. Iar a practica austeritatea in conditiile in care maresti taxele si impozitele inseamna sa ratezi relansarea activitatii economice.
Practic, aceasta austeritate, vazuta ca un fel de dogma, precum si diminuarea rolului statului, vazut tot ca o dogma, nu fac altceva decat sa adanceasca recesiunea, punand in pericol sistemul capitalist mai mult decat a facut-o comunismul. 

Cea mai controversata chestiune din toata perioada postdecembrista...

... cred ca e privatizarea si tot ce e legat de privatizare. Demonizata de unii, ridicata in slavi de altii, despre privatizare s-a vorbit si s-a scris foarte mult, iar realitatile economice s-au raportat, vrei, nu vrei, la acest lucru, fiind mai mereu in centrul atentiei. Nationalistii inversunati i s-au opus, neoliberalii de ocazie i-au inaltat adevarate imne de lauda. De la scepticism la entuziasm, privatizarea a dominat realitatile romanesti postdecembriste. 
Necesitatea economica a privatizarii a izvorat imediat dupa schimbarile de regim politic din 1989 din pricina faptului ca Statul Roman nu a mai avut bani. Dupa plata datoriei externe (11,7 mld. $) de catre Ceausescu, banii ramasi (aprox. 2 mld.$) au fost foarte putini si s-au cheltuit repede. Pe de alta parte Consensul de la Washington ne-a obligat, practic, sa mergem pe calea aceasta a privatizarii intreprinderilor de stat. Scopul privatizarii era crearea de piete libere, fara de care nici nu se poate vorbi de economia de piata. La noi, cu cateva exceptii, privatizarea aceasta se poate spune ca a fost un esec. Spun cu cateva exceptii, caci acolo unde nu a fost un esec s-au si vazut destul de repede rezultatele pozitive si cresterea economica corespunzatoare. In folclorul postdecembrist privatizarea este asociata cu hotia si multi oameni gandesc asa. Ca sa dau un exemplu si din alte parti, iata, in Rusia, dupa prabusirea comunimsului, a avut loc crearea unei oligarhii de tip mafiot-KGB, rasarind, brusc, oameni foarte bogati. Imi aduc aminte ca citeam in presa de la inceputul anilor '90 despre un tanar de 25 de ani, din Rusia, care avea o avere de 500 miliarde de US$!! Mergeau si cheltuiau cu nemiluita la marile cazinouri din Vest si din US. O astfel de oligarhie s-a creat si in Romania, iar neoliberalismul aplicat in Est a marit foarte mult inegalitatile in plan social. Privatizarile fiind vazute pe scara larga, de catre cei interesati, drept sursa de comision ilegal, ele nu si-au putut atinge scopul. Pe de alta parte unele state au avut ocazia ca prin privatizare sa distruga concurenta din tara in care se facea privatizarea, prin distrugerea fizica a intreprinderii privatizate, taiata in bucati si data la fier vechi. La Tepro Iasi a fost omorat si un lider sindical, va amintiti, nu? Privatizarea, deci, a fost vazuta ca o sursa de imbogatire ilicita pentru unii, fara un folos pentru tara. Lucrul s-a aplicat, cu consecinte catastrofale in plan economic si social.
Dupa parerea mea, o privatizare a unei intreprinderi de stat, pentru ca sa reuseasca, trebuie facuta in mod cinstit, cu o firma de buna credinta si cu bonitate, dornica cu adevarat sa investeasca in economia romaneasca. Pe de alta parte trebuie sa existe, din partea Statului, o strategie in acest sens si sa se vada foarte clar ce trebuie privatizat si ce nu trebuie privatizat. Cand s-a facut asa cum trebuie (sau, ma rog, aproape asa cum trebuie) scopul a fost atins: eficientizarea activitatii economice. La noi, din pacate, s-a mers pe ideea capusarii intreprinderilor mari de stat (ideea era cea de creare a unui capitalism romanesc) lucru ce nu a putut decat sa conduca la grave probleme de ordin economic. Pe de alta parte mari intreprinderi de stat au inceput sa devina repede nerentabile, cu datorii foarte mari, cu pierderi foarte mari, de miliarde de euro (lucrul acesta e valabil si in zilele noastre!). Asemenea dezechilibre economice impovareaza, desigur, Statul, care nu are banii necesari pentru ca sa suporte astfel de pierderi. In locul crearii unui capitalism romanesc (idee ce nu e tocmai rea) s-au creat oligarhi, totul intr-un mod care sfida pe fata legea. Noi nu am avut finantatori privati, asa cum au existat in Vest... Regimul comunist, desigur, nu a permis acest lucru...
Nu cred ca se poate spune ca ne intoarcem la anii '90... Poate gresesc, dar mi se pare fortat sa spui asa. Ci ceea ce se intampla acum nu e altceva decat consecinta unei probleme inca ramasa nerezolvata si agravata de fenomenul crizei economice mondiale. Nu spun ca trebuie privatizat tot, nici ca trebuie sa nu mai fie luata in considerare privatizarea. Eu ma gandesc la solutii, posibile solutii. Viabile. Pierderile foarte mari mari - 12,75 mld. euro - ale intreprinderilor de stat reprezinta, economic si financiar vorbind, o mare problema. Voi arata si aici niste articole din presa care m-au pus pe ganduri - aici, aici, aici, precum si inca doua articole - aici si aici. 

Un punct de vedere despre clasa de mijloc...

... in doua articole interesante de pe site-ul Criticatac:

Revoluţie şi clasă de mijloc. Partea I – Este clasa de mijloc capabilă de o revoluţie? 

Revoluţie şi clasă de mijloc. Partea a II-a – Anii ’60 sau revoluţia ratată

de  Gabriel Chindea

Care reprezinta o meditatie asupra problemelor contemporane si o analiza cu multe intrebari.... Cred ca merita citite ambele articole.

Un raspuns dat lui... Tano...

Iata o postare de pe un blog, caruia ii dau raspunsul aici, deoarece este mai amplu:

CAPITALISMUL LA ROMAN

Raspuns:

"Nici un patron sanatos la cap nu va refuza sa te plateasca mai bine daca i-ai demonstrat ca ai valoare-n piata muncii."
Lucrurile nu stau chiar asa... Apropo de afirmatia de mai sus, cred ca realitatea este una mult mai nuantata. Mai sunt pilele, relatiile, nepotismele... Tocmai asta e: notiunea de valoare poate fi privita foarte subiectiv. Criteriul eficientei si competentei angajatului pe o anumita functie se aplica si nu prea la noi. Bunul mers al unei firme nu depinde numai de angajati, ci si de calitatea managementului la varf, de politica organizatiei, de capacitatea sa de a efectua un marketing eficient, de stimularea angajatilor, pentru a face o treaba mai buna, de crearea de conditii bune la locul de munca, de programele de instruire profesionala a angajatilor, pe care organizatia ar trebui sa le aiba si sa le aplice in practica, s.a. Si aici as evidentia faptul ca un angajat poate sa-si dea silinta ca sa faca o treaba cat mai buna, dar, pentru faptul ca managementul organizatiei e unul prost, politica organizatiei lasa de dorit, treaba sa mearga prost si angajatilor sa nu li se poata ridica salariul. In asemenea conditii angajatul este o victima a unui management deficitar la multe capitole. Iar lucrurile acestea nu sunt vorbe goale.
Pe de alta parte, exista o realitate foarte ingrijoratoare:
Cititi, va rog, aceste articole - aici si aici.
Uitati-va, va rog, si la acestea - aici si aici:
Nu este normal ce se intampla. Fiecare om are capacitatea lui proprie de munca. Unii pot muncii foarte mult, si sunt eficienti fara sa depuna un efort prea mare, altii au o capacitate mai slaba, comparativ cu acestia. Si asa a fost intotdeauna. Nu putem avea cu totii aceasi capacitate de efort si de munca sau aceeasi capacitate intelectuala. Unii sunt energici (probabil pentru faptul ca asa sunt constituiti), altii au un tonus mai slab. Dar asta nu inseamna ca intr-o firma sa fie numai oameni energici si cu capacitate mare de munca, lucru ce cred ca este imposibil. Asa cum nu putem fi cu totii la nivelul lui Einstein, asta apropo de competenta strict profesionala. Deci intr-o firma nu pot fi toti Einstein si, chiar daca ar fi asa, daca ar exista cativa asa de competenti profesional, acestia, culmea!!, ar fi cei mai dezavatajati! (daca ati citit articolul legat de cei supracalificati) Toate acestea nu inseamna ca romanul nu-si da interesul, nu ca n-ar exista si astfel de oameni pe la noi. Dar daca exista mai multi care-si dau interesul si acestora li se da cu piciorul, in schimb e promovat pe o functie de conducere o nulitate, care nici macar din punct de vedere profesional nu indeplineste exigentele postului? Si asta la o firma privata! Ceea ce ma ingrijoreaza pe mine este faptul ca daca angajatul devine slab in raport cu angajatorul, si asta prin Codul Muncii, atunci s-ar putea deschide calea spre abuzuri din partea angajatorului, gandindu-ma si la articolele de mai sus. Articole care, defapt, evidentiaza abuzuri grave din partea angajatorilor, fata de angajati. 
Chestiunea muncii nu poate fi privita numai sub prisma profitului (cat mai mare) pe care l-ar obtine angajatorul. Dictatura manageriala, care se manifesta in firmele noastre, nu face bine nici angajatului, dar nici firmei respective, deci nici angajatorului. Efectul absolutizarii profitului, al infailibilitatii manageriale, conduce, pana la urma urmei, la lipsa profitului, asta ca sa ma exprim cat de poate de direct. Dar si la o degradare a calitatii vietii in societate, lucru ce pare a fi mult mai periculos. Conduce la anularea, in numele profitului, a altor valori esentiale pentru desfasurarea unei vieti normale intr-o societate democratica: altruism, echitate, egalitate, reguli, interes general, rabdare, munca, toleranta, dragoste intre oameni, imaginatie creatoare, imbunatatirea situatiei femeii in societate si in mediul profesional, capacitatea de a remedia ceea ce nu merge bine, libertate, cunoastere, respectul fata de altul, diversitate, echilibrul social, ajutorul si ajutorarea. Eu cred ca trebuie sa tinem cont de aceste lucruri.

Cultura performantei

Se vorbeste foarte mult, si pe buna dreptate, despre criza economica, despre efectele grele ale acestei crize asupra societatii, despre tranzitie si despre greutatile pe care le-a generat si le genereaza inca, despre partide politice - care ar fi mai bun, care ar fi mai potrivit - despre solutii - este stanga politica o solutie? este dreapta politica o solutie?. Ma gandeam sa scriu si eu ceva pe astfel de teme, dar pana la urma mi-a venit in minte un alt gand sau, mai degraba, o intrebare: avem noi, romanii, cultura performantei? Ce definitie da DEX-ul performantei, va rog sa va uitati aici. Exista oameni care spun, si asta am auzit-o cu urechile mele, ca noi suntem tributarii lui "merge si asea", adica a lucrului facut de mantuiala: prost, dar merge. Si daca merge de ce sa ne batem capul sa facem sa fie mai bine? Nu este oare mai simplu, mai comod, mult mai comod si poate chiar si rational pe undeva ca sa te multumesti cu acest merge si asa? De ce sa te zbati sa iei 10 pe linie, daca se poate trece clasa si cu nota 5? In definitiv si la urma urmei scopul este atins: ai trecut clasa, chiar daca ai nota 5. Trebuie sa facem o distinctie foarte clara intre a nu putea si a nu iti da silinta sa faci mai bine ceva. Dar exista un tip de rationament de felul urmator: nu toti oamenii pot sa fie la nivelul lui Einstein, ca genii sunt putine - lucru clar, demonstrat statistic prin curba lui Gauss; daca este asa atunci de ce sa ma zbat prea mult ca sa fiu "geniu", lucru pe care, probabil, chiar si daca mi-as da silinta, nu-l voi atinge niciodata; atunci nu este oare mai bine sa ma multumesc cu atat cat ma duce pe mine mintea?; si, in definitiv si la urma urmei, atata pot, atata fac. Mai exista un tip de rationament care anuleaza orice efort de a face mai bine ceva, de genul: este zadarnic sa-ti dai silinta sa faci o treaba buna, ca, oricum, nimeni nu te apreciaza pentru asta, nimeni nu-ti ridica statuie, ba chiar dimpotriva; adica, uite, apare unul care nici nu-si da silinta, nici nu cauta sa se "autoperfectioneze" si reuseste in viata mai bine decat cel care isi da silinta sa faca o treaba mai buna; iar celui ce si-a dat silinta i se mai si zice ca "nu si-a dat silinta suficient", ca "nu a facut destul", ca "trebuia sa faca mai mult", etc; si atunci la ce bun? Dar stau si ma gandesc: nu este oare drept ca, un om care gandeste asa, sa se multumeasca cu stadiul la care spune ca este? Adica de ce ar trebui sa se mai mire ca altii fac lucruri frumoase, de calitate, de ce isi mai doreste aceste lucruri din moment ce el accepta "modestia", ca sa nu spun mediocritatea, ca pe o stare de fapt, ca pe un fel de fatalism? Sigur, dorinta este una si vointa este, totusi, cu totul altceva. Ceea ce am observat eu de multa vreme este si un alt fenomen: cei care gandesc asa il iau in brate pe "altul este de vina" pentru starea in care se gasesc, pentru nereusitele lor. Evident, solutia cea mai comoda este sa dai vina pe altul, ca si cum tu ai depus toate eforturile posibile si imposibile. Eh... dar ce sa-i faci... viata e nedreapta! Ceea ce este uimitor e ca cei care spun asa au partial, daca imi este ingaduita aceasta exprimare, dreptate. Insa mie mi se pare, tot lucru uimitor, ca toata lumea se complace intr-o stare de suficienta, facand zadarnica orice imbunatatire continua.

Stau asa si ma gandesc la o firma, spre exemplu, care are un sediu frumos, modern. Peste tot vezi calculatoare de ultima generatie, nu se fumeaza in interior - conform regulilor europene, angajatii trebuie sa aiba o anumita tinuta (spre ex: costum, cravata - tinuta obligatorie, ce sa mai), totul e dichisit, chiar prea dichisit. Dar, pe de alta parte, sa nu fie nici vorba de o adevarata performanta in acea firma. Toata dichiseala asta e ceva care mimeaza performanta, este forma, nu si continutul. Este, defapt, conceptia coanei Chirita, care fuma (pe vremea aceea erau alte reguli europene) ca asa era de bonton, ca asa era moda la Paris. "Haina il face pe om", spune un proverb. Dar mai e un proverb care spune ca "obrazul subtire cu cheltuiala se tine". Ehe.. cheltuiala, cheltuiala, dar de unde atatia bani? Pentru asta exista credite, nu?

Performanta nu se reduce numai la munca si reciproc. Performanta inseamna sa dai atat muncii cat si obiectului muncii o calitate superioara, comparativ cu ceea ce ai facut pana acum. La noi au fost cazuri de oameni care au murit din cauza muncii (au fost doua cazuri, unul foarte recent si amandoua foarte mediatizate), cazuri ce denota ca ergonomia este, din pacate, un "pamant necunoscut" la noi, cam asa ceva...

Bineinteles, performanta nu inseamna nici talent, cu toate ca, cel putin asa cred, talentul ajuta mult la obtinerea performantei intr-un anumit domeniu, lucru valabil, de altfel, si pentru munca. Dupa cum se poate constata usor, eu leg notiunea de performanta de cea a imbunatatirii continue, iar calitatea muncii si a produsului de calitatea actului managerial. Deci o performanta a muncii si a produsului ar trebui sa fie expresia unei performante a management-ului, sau, altfel spus, un management neperformant nu ar putea sa conduca catre o calitate superioara a muncii si a produsului, catre performanta. Ce vreau sa spun este ca aceasta cultura a performantei poate fi individuala, dar mai poate fi si organizationala. Adica cum organizationala? Adica prin constientizarea angajatilor asupra obiectivelor stabilite de management si prin instruirea acestora pentru ca organizatia sa isi poata atinge aceste obiective. De acord ca numai acest aspect s-ar putea sa nu fie de ajuns. Dar pe mine ma intereseaza cat este angajatul de constientizat asupra obiectivelor de performanta ale organizatiei, cat si asupra faptului ca trebuie sa faca performanta. Bineinteles, poti sa fi constientizat asupra performantei dar sa nu stii cum sa performezi, asa este. Dar ceea ce vreau eu sa stiu si sa inteleg este daca exista in om acel imbold care sa-l determine sa faca performanta. Nu ma refer numai la aspectul financiar: salarii motivante, sau la alte forme de recompense (spre exemplu evidentierea unei echipe de lucru in fata intregii organizatii pentru performantele de care a dat dovada intr-o anumita lucrare, conferirea, din partea organizatiei, de plachete de merit pentru acea echipa, etc), cat la imboldul launtric care-l il face pe om sa performeze intr-un anumit domeniu de activitate, faptul daca el este constient ca trebuie sa performeze, sa imbunatateasca, lucru care ar face ca performanta sa fie parte integrata din conceptia lui despre munca si din cultura organizatiei in care el munceste. Ne putem uita, spre exemplu, la autoturisme. Firmele producatoare cauta mereu sa imbunatateasca ceva, lucru evident. Nu este vorba numai de calitatile motorului (spre ex: consum mai mic de carburant, mai multi cai putere, etc) cat si de design, in general. Multitudinea modelelor noi care apar pe piata este o expresie clara a unei vointe de imbunatatire continua din partea firmelor producatoare. Deci angajatul trebuie sa actioneze in sensul acestei imbunatatiri continue, lucru deloc usor, pentru ca sa duca la indeplinire politica in domeniul calitatii asumata de managementul la cel mai inalt nivel al firmei respective. De la proiectare pana in hala de productie toti depun un efort in acest sens, dar, inclusiv, si reprezentantii management-ului.

Este oare cultura performantei un aspect al constiintei profesionale? Dupa parerea mea, constiinta profesionala se formeaza muncind, dar mai este determinata si de obiectivele pe care trebuie sa le indeplinesti. Exista la unele firme, spre exemplu, departamente care nu au obiective clare. Obiectiv ce inseamna? Cred ca inseamna : eu ce trebuie sa fac? Adica sa stiu clar ce trebuie sa fac. Ei, nu exista asa ceva. Angajatii stau si, chipurile, muncesc... Dar ei, in fapt, nu fac nimic sau, daca vreti - dar risc sa fiu considerat malitios - doar consuma resurse. La asa ceva conduce o conceptie neclara din partea conducerii, adica o conceptie vaga despre ce inseamna management adevarat. Pentru ca management adevarat inseamna respectarea unor reguli, pe de o parte, dar si aplicarea principiilor ergonomice, pe de alta parte. Celebrul "Plan - Do - Check - Act" este doar una din regulile de baza, dupa parerea mea, ale managementului. Un alt lucru important este masurarea performantei; iata si o schema interesanta, dar nu insist acum aici.

Performanta este determinata si de capacitatea individului, dar cultura performantei? Este oare un aspect, numai, al constiintei profesionale sau constiinta profesionala il conduce, il determina pe individ spre formarea unei culturi a performantei. Bine, este adevarat, depinde si de nivelul performantei. Dar, cum am spus mai sus, imbunatatirea continua ar trebui sa insemne ridicarea continua a stachetei. Exista insa o dimensiune socio-economica a problemei. Cum poate un individ sa aiba cultura performantei daca el traieste intr-o tara slab dezvoltata din punct de vedere economic? Performanta depinde de individ, dar nu numai de individ, sau nu numai de vointa lui. Lipsa resurselor financiare, a tehnologiilor, iata, performante blocheaza performanta. Se discuta mult la noi, ca sa dau un exemplu, despre starea sistemului de sanatate. Conditiile de la noi sunt foarte proaste, salariile medicilor la fel. Te ingrozesti cand auzi ca spitalele nu au medicamente, nu au nu stiu ce vaccinuri. Fenomenul social este marcat de emigrarea multor medici romani, dar nu numai medici ci si asistenti medicali, in strainatate, in tari dezvoltate. Nu cu foarte mult timp in urma am purtat o discutie cu o doamna a carei fata era studenta la stomatologie si imi spunea de conditiile precare de la noi. Fata vroia sa plece in Germania si pana la urma a si plecat acolo pentru ca sa profeseze acolo. Am si un exemplu din familie: o fata care a terminat medicina cu medie mare si care, dupa un examen foarte greu luat cu medie mare, a obtinut o bursa in Franta si acuma este acolo in Franta si profeseaza acolo. Dar intrebarea ramane: cum sa te dezvolti profesional, cum sa performezi profesional daca aici nu ai cum, nu ai nici conditii, nu esti nici motivat din punct de vedere financiar in mod corespunzator. Niste prieteni de familie, erau sasi, au plecat la inceputul anilor '90 in Germania. Fata lor terminase medicina cu medie mare aici, ca medic chirurg mi se pare. Am sa va spun ce salariu avea acolo, ca medic, precizand ca asa am auzit: 18.000 de marci pe luna!! Eu cand aud de salarii asa de mari ma gandesc automat la conditiile de lucru si la tehnologiile pe care le-ai avea la dispozitie. Pentru ca exista nu numai aspectul salariului, cat si aspectul dezvoltarii profesionale a individului si al posibilitatii lui de a performa in domeniul sau de activitate. Trebuie inteles, cred, ca nu se poate performa doar teoretic. Teoria fara practica, sau fara transpunerea sa in practica, este moarta. Eu am cunoscut oameni care vizitand din punct de vedere profesional tari dezvoltate si facandu-si o idee mai clara despre cum este organizata munca acolo, despre tehnologiile si performantele de acolo, au cautat sa faca acelasi lucru aici, dar nu cu prea mult spor. Cautau, mai mult, sa performeze, aici, la nivel teoretic. Nu spun ca teoria n-ar fi importanta. Insa adevarata performanta este una si practica. Deoarece calitatea se refera la calitatea produsului (si a serviciilor, privind serviciile ca pe un produs), adica la aspectul, caracterul, ca sa zic asa, industrial (priviti termenul in sens larg) al calitatii.

Fara performanta nu se poate progresa. Progresul este un lung sir de performante vazute sub prisma imbunatatirii continue. Lipsa de performanta, lipsa de progres. Lipsa de progres, lipsa de performanta. Stagnarea este in mod clar opusa performantei si nu reprezinta deloc o "pozitie de echilibru". Stagnarea conduce usor catre imposibilitatea de a progresa. Scopul progresului nu este numai profitul, cat imbunatatirea conditiilor de viata ale oamenilor. Cred ca este o latura a acestei curiozitati, in sensul bun al cuvantului, al omului de a descoperi, de a imbunatatii si de a impartasi aceste lucruri bune si semenilor sai. Sa ne gandim numai la programul de operare Windows, cati oameni il folosesc, cate organizatii, ce arie mare de aplicabilitate are. In societatea romaneasca actuala exista un individualism exacerbat, dar datorat nu numai conditiilor economice precare de la noi, cat si dintr-o proasta intelegere a capitalismului, a performantei si a progresului. Progresul unei societati nu inseamna progresul doar a unei parti a acelei societati. Dar trebuie sa fie un progres adevarat, ca sa putem vorbi de progres. La noi, actualmente, progresul este de cele mai multe ori mimat. Poate ca e doar o impresie datorata lentorii cu care acest progres se desfasoara, daca putem vorbi cu adevarat de vreun progres. In general vorbind, la noi performantele au fost, mai degraba, unele individuale, si nu institutionale sau generale. Este adevarat ca am avut varfuri in anumite domenii de activitate, dar nu se poate spune ca am avut, cu toate acestea, un progres general. Asa si Franta sau Germania, de pilda, au avut varfuri multe in multe domenii de activitate, dar acolo progresul s-a manifestat la modul general, adica a cuprins intreaga societate si multe sfere de activitate. Spun acestea, referitor la noi, exceptand perioada comunista, unde accentul cadea nu atat pe individ cat pe clasa, adica, spre exemplu, clasa muncitoare, sau dupa celebra expresie: "clasa muncitoare in alianta cu taranimea si intelectualitatea". Performantele erau "ale intregului popor", erau ale "clasei muncitoare" sub conducerea PCR, desi se recunosteau si meritele individuale. Eu ma refeream mai mult la perioada interbelica si cea mai dinainte, unde meritele individuale erau mult mai bine scoase in evidenta. Trebuie, totusi, remarcat faptul ca pe vremea aceea, varfurile noastre erau in stransa conexiune cu marile universitati din Occident. Defapt, cred ca se poate spune si asa, plinirea studiilor lor cat si plinirea lor profesionala s-a facut in Occident, dobandind si faima. Ma gandesc, de pilda, la un Octav Onicescu. Acesta a absolvit Liceul August Treboniu Laurian din Botosani in 1911, apoi Universitatea din Bucuresti - Matematica si Filozofie in 1913, apoi, intre 1914-1916, a fost profesor de matematica la gimnaziul militar de la Manastirea Dealu Mare, Targoviste. 1916-1918 a luptat pe front. Dar doctoratul (1920) la obtinut la Universitatea din Roma unde a fost sa studieze geometria, in 1919, sub indrumarea marelui Tullio Levi-Civita. Teza sa de doctorat are un titlu naucitor: "Sopra gli spazi einsteinieni a gruppi continui di transformazione"!!! Este adevarat ca dupa aceea a fost profesor la Universitatea din Bucuresti. L-as putea da ca exemplu si pe Grigore Moisil, care in 1930 a mers la Paris pentru studii universitare suplimentare de matematica la Universitatea din Paris (Sorbonne, desigur). Moisil a absolvit Universitatea din Bucuresti cu teza de doctorat "La mécanique analytique des systemes continus " inaintea unei comisii formate din marii Gheorghe Ţiţeica, impreuna cu Dimitrie Pompeiu si Anton Davidoglu, in 1929. Teza este publicata in acelasi an de catre editura  Gauthier-Villars din Paris si primeste comentarii favorabile din partea marilor: Vito Volterra, Tullio Levi-Civita, si Paul Lévy . Observam, spre exemplu, si la Titeica faptul ca si-a completat studiile la Paris.

Ramane, totusi, intrebarea: de ce nu si un progres general? Progresul general, generalizat la intreaga noastra societate, este unul deosebit de lent la noi. In comunism, este adevarat, s-a inregistrat un progres mai rapid din punct de vedere economic, dar si atunci, spre ultimii ani ai comunismului la noi, s-a inregistrat o stagnare "brejnevista", s-a ajuns, nu stiu cum, la un punct de la care s-a manifestat imposibilitatea de a merge inainte. Mie nu-mi sunt clare motivele. Nu cred ca aceste motive tin numai de "greseli" facute in domeniul economic, de "greseli" politice, etc. Este ca si cum ar fi necesar, pentru a depasi acel punct de care vorbeam, de un efort sufletesc mare, coplesitor, ca si cum am fi pusi in fata unei noutati absolute de care ne este frica si atunci trecem intr-o stare de "automultumire" sau de "autocompatimire". O stare de visare mioritica pune stapanire pe noi, ca si cum am fi in legatura cu misterul cerului, conectati la Univers, acceptandu-ne destinul si realitatea asa cum sunt. Este foarte adevarat ca Universitatea din Paris a fost fondata intre anii 1150-1170, pe vremea cand noi nu aveam universitati si, posibil, nici nu visam la asa ceva. Sigur, diferenta de dezvoltare se face simtita. Daca privim la scara istoriei, progresul nostru s-a accelerat de la inceptul sec. XIX si apoi in sec XX, mult mai accelerat, in ciuda celor doua razboaie mondiale. Eu, totusi, sper ca progresul general al societatii este actualmente posibil, desi nu prea se intrevede cum datorita crizei si conditiilor economice de la noi.