Loading...

vineri, 18 noiembrie 2011

Inca putina poezie...

Salvatore Quasimodo

Si iata e seara...

Fiecare sta singur pe inima pamantului
strapuns de o raza de soare,
si iata, e seara.


Catre Noapte

Din matca ta
eu ies fara amintire
si plang...

Pasesc ingeri, tacuti,
cu mine; lucrurile n'au rasuflare;
incremenit orice glas,
tacere a cerurilor trecute.

Intaiul om al tau
nu stie, dar sufera.

 Ingeri

Apusa orice alinare a vietii in tine
visul slavesti: necunoscutul țarm impotriva
sa-ti vie inaintea zilei 
spre care linistite ape abia se indreapta
pline de ingeri, de verzi copaci in hore!
 
Nemarginit sa-ti fie: sa'nvinga fiece clipa
din timp, care paru vesnica:
ras de tinerete, durere,
unde pe ascuns ai cautat
nasterea zilei si a noptii.

 

...
Sa nu ne ceri cuvantul care sa incadreze intreg
sufletul nostru neplazmuit, si prin slove de foc
sa-l dezvaluie, sticlos ca un sofran
ratacit intr'o livada prafuita.

Ah omul care merge sigur,
prieten cu ceilalti si cu sine insusi,
iar de umbra sa nu-i pasa, intiparita
de arsita pe un zid tocit!

Sa nu ne ceri formula care sa-ti deschida lumi,
ci cate o silaba sucita si uscata ca un vreasc.
Numai atata astazi putem sa-ti spunem,
ceea ce nu suntem, ceea ce nu vrem.


Casa pe tarm

Aici sfarseste drumul:
in grijile marunte ce desbina
sufletul care nu mai stie sa scoata un strigat.
Acum clipele sunt egale si poruncite
ca invartirile de roata ale fantanii.
O invartire: o svacnire de apa care vuieste
O alta, alta apa:deodata un scartait.

Drumul sfarseste la acest tarm
macinat de neintrerupte si line valuri.
Nimic nu desvaluie decat grei aburi
marea pe care o urzesc din goluri
adierile line: si rar se arata
in linistea tacuta
printre insulele probege ale aerului
Corsica garbovita sau Capraia.

Te intrebi daca totul piere astfel
in aceasta slaba ceata a amintirilor;
daca in ceasul atipit sau in suspinul
frangerii se implineste orice destin.
Asi vrea sa-ti spun ca nu, ca ti se apropie
clipa cand vei trece peste timp;
poate numai cine vrea se eternizeaza,
si aceasta tu o vei putea, dar nu eu.

Cred ca pentru cei multi nu e scapare,
iar cate unul rastoarna toate planurile,
trece dincolom cum s'a vrut se regaseste.
Vreau inainte de a ma pleca sa-ti insemn
aceasta iesire
fugara ca in campiile rascolite
ale marii spuma sau dunga.
Iti ofer chiar sgarcita mea nadejede.
Trudit, nu stiu s'o hranesc pentru maine:
o daruiesc ofranda soartei tale, sa te scape.

Drumul se opreste la aceste tarmuri
pe care fluxul cu regulate miscari le roade.
Inima ta aproape, care nu aude
intinde deja panzele, poate, spre vesnicie.


...
Trestia innoieste ale ei varfuri
in straveziul ce nu se destrama:
gradina insetata impinge uscate ramuri
peste zidul inchis, spre pâcla grea.

Urca un ceas de asteptare spre cer, gol,
dinspre marea care incarunteste.
Un arbore de nori deasupra apei.
creste: se naruie, ca si de cenuse.

Absenta, cum lipsesti de pe acest tarm
ce te presimte si fara tine piere:
esti departe, de aceea totul rataceste
din fagasul sau, - pravalit - dispare in ceata.





In the morning you always come back

Geana de lumina din zori
respira cu gura ta
la capatul strazilor pustii.
Lumina cenusie, ochii tai
dulci picaturi in zori
pe colinele intunecate.
Pasul tau si rasuflarea ta
precum vantul din zori
inunda casele.
Orasul se-nfioara,
inmiresmeaza pietrele - 
esti viata, trezirea.

Stea ratacita
in lumina zorilor
țarait de boare,caldura, respiratie -
noaptea s-a terminat.

Esti lumina si dimineata.


The night you slept

Si noaptea-ti seamana,
indepartata noapte care plange
tacuta-nlauntrul inimii adanci,
si stelele se perinda ostenite.
Un obraz atinge alt obraz -
un fior rece, cineva
se zbate, implorandu-te, singur,
destramat in tine, in febra ta.

Noaptea sufera, tanjind dupa zori,
sarmana inima ce zvacneste.
O, chip ferecat, spaima-ntunecata,
febra ce mahnesti stelele,
sunt unii ce la fel ca tine asteapta zorile,
scrutandu-si chipul in tacere.
Intinsa esti sub noapte,
precum o zare-nchisa, moarta.
Sarmana inima ce zvacneste,
odinioara, tu erai zorile.


Iata o poezie tulburatoare:


Va veni moartea si va avea ochii tai - 
aceasta moarte ce ne insoteste
din zori si pana-n seara, fara somn,
surda, ca o veche remuscare,
ca un viciu absurd. Ochii tai
vor fi un zadarnic cuvant,
un strigat mut, o tacere.
Astfel, in fiecare dimineata, 
cand in oglinda te apleci
deasupra-ti, singura, ii vezi.
O, nepretuita nadejde,
in ziua aceea vom sti si noi
ca viata esti si esti neantul.

Pentru toti moartea are o privire.
Va veni moartea si va avea ochii tai.
Va fi precum sfarsitul unui viciu,
asa cum poti vedea-n oglinda
o fața moarta cum rasare,
asa cum asculti o gura ce se-nchide.
Si muti vom cobori-n valtoare.

...
Tu nu stii colinele
unde sangele a curs.
Cu totii am luat-o la fuga,
cu totii am lepadat
si arme si nume. O femeie
ne privea cum fugim.
Dintre noi unul singur,
cu pumnii stransi, s-a oprit,
a privit cerul pustiu,
capul si l-a plecat si-a murit
langa un zid, in tacere.
Acum e o mana de zdrente insangerate
la fel si numele sau. O femeie
pe colina ne-asteapta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu