Loading...

duminică, 24 iunie 2012

O viziune asupra destinului...

Tragedii in timp de pace

Eram inchis in propria mea capsula.
Inima imi functiona bine si adeseori
mi-ar fi placut s-adorm inapoia ei
obisnuit cu bubuiturile neregulate
ale timpului interior.
Dar, fiecare secunda imi era dramuita,
si n-aveam ragaz
nici atat
cat mi-ar fi trebuit sa scriu o litera.
Daca muream, eram bun mort,
chiar erou.
Tot ce faceam se balansa
in bataia linistita a stelelor.
Atarnam de un carlig al destinului.
Zilele rosii imi picurau din beregata...
Dar iata, ei au venit
si m-au scos din caspula.
Mi-au invitat sufletul sa petreaca
oriunde, numai in trupul meu, nu.
Si sufletul eliberat, deodata
a avut timp,
a scos pomul cu pasari la iveala,
s-a albit de luna.
Ar fi vrut sa fie el insusi o sfera,
iar spre propriu-i trup privea scarbit
ca la urat mirositoarea arca a lui Noe.
A-nceput sa se leneveasca, sa aiba ingeri,
sa se-ndoiasca de existenta destinului.
O, trist caracter!
Mai bine ai fi stat acolo-n mit
sub cheia intamplarilor
si-ai fi ramas pentru tine, numai atat
cat sa poti adormi si visa
nedeslusita lumina a nasterii tale.

Nichita Stanescu
(Necuvintele - 1969)

miercuri, 13 iunie 2012

Braque

In Portretele sale Jean Grenier spunea, printre altele, despre Braque:
"Iata un om care n-a pictat decat lucruri; cand a pictat oameni i-a pictat ca pe niste lucruri - si ne da despre om o idee mai veridica, un sentiment mai profund decat aceia care s-au consacrat descifrarii zbarciturilor unui chip, formei unui zambet. El refuza sa analizeze expresia si-si inchipuie ceea ce o face necesara. [...]

A intelege lucrul inseamna intr-adevar a intelege omul, inseamna a suprima gestul pentru a regasi temperamentul. Sa ne amintim de atitudinea lui Le Nain, a lui Chardin si a lui Cézanne in fata naturii - (a lui Cézanne care voia sa picteze o figura omeneasca "ca un mar") ce supunere! Ne gandim - doar asupra acestui punct, caci artistii europeni vor sa epuizeze subiectul lor in timp ce orientalii sunt aluzivi - la acei pictori chinezi pentru care omul este pierdut in natura in mod atat de fericit. Intelepciunea taoista - si daca vorbesc despre aceasta este pentru ca Braque a recunoscut in ea cheia artei si gandirii sale - se sprijina pe sentimentul ca universul se transforma intr-o ecuatie. Nu pentru ca aspectele ar fi multiple si incoerente; dar violenta contrastelor trebuie in cele din urma sa se mladieze intr-o armonie. Pentru a intelege asta, omul trebuie sa devina obiect printre obiecte, sa-si piarda rolul de a actiona pentru a-l lua pe cel de a suporta; incepand din acest moment, si daca se ofera, in alt sens decat acela in care il lua Pascal, al inspiratiilor prin umilinte, va incerca compasiunea universala, si comuniunea se va stabili intre niste termeni de acum inainte univoci printr-o transparenta si, chiar mai bine, printr-un contact. Lucrurile nu vor deveni asemanatoare, diferentele lor sunt ireductibile, ele se vor vadi capabile de schimbare fiindca sunt comune. E estetica vidului si a tacerii."

Iar Apollinaire spunea:
"Nimeni nu este mai putin preocupat ca el de psihologie, si cred ca o piatra il emotioneaza tot atat cat si un chip omenesc."

Bores


sâmbătă, 9 iunie 2012

Lanskoy

Dernier avertissement 

La Puerta del Sol

Maria Helena Vieira da Silva

 

O frumoasa poezie...

Si cand te gandesti ca a fost scrisa in sec. al XV-lea...
Rondel
(XXXI)
Si-a dat jos timpul vechiu-i strai
De ploi, de frig si vijelie,
Si s-a-mbracat in broderie
De soare-aprins, de flori de rai.

Nu-s fiare, pasari, unde stai,
Sa nu le-auzi care cum stie:
"Si-a dat jos timpul vechiu-i strai!"

Fantana, rau, parau, credeai?
Au pe livrea, cu veselie,
Doar stropi luciosi de-argintarie,
In haine noi intregu-alai:
Si-a dat jos timpul vechiu-i strai.

(Din Poeti Francezi - antologie, prefata si traducere de Aurel Rau, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1987)

vineri, 8 iunie 2012

Martin Heidegger...

O foarte interesanta reflectie a lui Heidegger in celebra sa Scrisoare despre "umanism", catre Jean Beaufret, Paris. Iata ce spune, printre altele:
"Aceasta apropiere a fiintei, care ca atare este "deschisul" (das Da) Desein-ului, este gandita, pornind de la Sein und Zeit, in conferinta despre elegia Heimkunft / "Intoarcerea in patrie" / a lui Hölderlin (1943), este sesizata ca fiind mai apasat spusa in cantecul poetului si, pornind de la cunoasterea uitarii fiintei, este numita "patrie". Acest cuvant este gandit aici intr-un sens esential, defel patriotic sau nationalist, ci din punctul de vedere al Istoriei fiintei. Esenta patriei este insa in acelasi timp numita in intentia de a gandi, pornind de la esenta Istoriei fiintei, faptul ca omul modern este lipsit de patrie. In timpul din urma, Nietzsche e cel care a facut experienta acestei lipse de patrie. El nu a fost capabil, situat in interiorul metafizicii, sa gaseasca alta solutie decat rasturnarea metafizicii. Aceasta insa este expresia absoluta a absentei solutiei. In schimb, Hölderlin, cand canta "intoarcerea in patrie", o face cu gandul la "compatriotii" sai, cu grija ca ei sa gaseasca drumul spre propria lor esenta. Pe aceasta el nu o cauta defel intr-un egoism al poporului sau. Dimpotriva, el o vede pornind de la apartenenta la destinul Occidentului. Iar Occidentul, la randul lui, nu este gandit nici regional, ca Apus spre deosebire de Rasarit, nici ca Europa pur si simplu, ci din punctul de vedere al Istoriei lumii, pornind de la apropierea de origine. Noi abia am inceput sa gandim relatiile misterioase cu Estul, exprimate in poezia lui Hölderlin (v. Der Ister / "Istrul" / Die Wanderung / "Peregrinarea" /, strofa a III-a si urm.) "Ceea ce este german" nu este spus lumii cu gandul ca ea si-ar regasi vigoarea in esenta germana, ci este spus germanilor cu gandul ca ei, avand un destin comun cu alte popoare, sa devina, laolalta cu ele, partasi la Istoria lumii (v. in legatura cu poezia lui Hölderlin Andenken / "Aducere aminte" /. Tübinger Gedenkschrift 1943, p. 322). Patria acestei locuiri ce tine de Istorie este apropierea de fiinta.

Doar in aceasta apropiere se hotaraste daca si cum anume zeul sau zeii se refuza si ramane noapte, daca si cum anume mijeste ziua sacrului, daca si cum anume in acest rasarit al sacrului zeul si zeii pot incepe sa apara iar. Dar sacrul - care nu este decat spatiul esentei divinitatii, care la randul ei nu ofera decat dimensiunea pentru zei si zeu - apare in toata stralucirea abia atunci cand fiinta insasi, din vreme si printr-o lunga pregatire s-a luminat si a fost cunoscuta in adevarul sau. Numai astfel incepe, pornind de la fiinta, depasirea acestei lipse de patrie in care ratacesc nu numai oamenii, ci insasi esenta omului."