Powered By Blogger

miercuri, 17 februarie 2010

De ce este important ceea ce se intampla in PSD?

Iata o intrebare fireasca, dar raspunsul nu este chiar atat de usor. Nu ma voi referi in aceasta postare la cauze, nu voi sta sa le disec. Voi cauta sa exprim ceea ce gandesc despre aceasta problema, la modul cel mai sincer . Nu am pretentia de a fi infailibil si nici exhaustiv in ceea ce priveste aceasta problema. 

Desigur, este important pentru ca PSD este cel mai important partid de stanga de la noi din tara. De asemenea, lucru deloc de neglijat, este si cel mai important partid de opozitie. Ceea ce se intampla la ora actuala in acest partid seamana, mai degraba, cu o dezbinare interioara aproape totala (asta ca sa nu zic totala!). Cat de puternica este aceasta dezbinare, ramane de vazut. Este clar ca aceasta stare slabeste acest partid. Astfel de stari, deloc benefice pentru un partid, il poate directiona ori spre sciziune, ori spre degringolada. Dupa parerea mea, un partid nu poate subzista decat daca este unitar. Or, divergentele din interiorul PSD par, asa cum ele se desfasoara zilele acestea, destul de mari si de profunde. Declaratiile pe care le-au facut unii dintre liderii sai marcanti - Ion Iliescu, Adrian Nastase, Miron Mitrea - acuzele aduse lui Mircea Geoana de incalcari ale statutului, de aranjamente facute neloial pentru ca Geoana "sa iasa" presedinte, pozitiile divergente fata de unele prevederi statutare, toate acestea, recunosc, ma duc cu gandul la o sciziune. Ceea ce vreau sa spun este ca aceasta posibilitate nu ar fi benefica societatii. De ce? Pentru ca riscam, daca se intampla acest lucru, sa avem o opozitie care sa nu mai conteze. O opozitie lipsita de orice fel de credibilitate, dezbinata, slaba - putem zice chiar distrusa. Acesta e marele pericol, care ar putea sa puna sub semnul intrebarii democratia de la noi. Ar echivala cu o rupere a echilibrului democratic pe termen lung, lucru care nu cred ca trebuie sa se intample. Pe foarte multi oameni care se simt reprezentati de stanga politica nu ar mai avea cine sa-i reprezinte. S-ar putea sa creasca nelinistitor de mult absenteismul si sa se creeze o stare de spirit generala foarte proasta, mai ales acum, in conditii de criza economica. Democratia inseamna si posibilitatea individului de a alege. Cand nu mai ai de ales, atunci nici nu mai poate fi vorba de democratie. Democratia nu se poate concepe, cred, fara o opozitie la puterea politica. Opozitia trebuie sa fie credibila si sa tempereze excesele de zel ale puterii. Acesta este un avantaj al democratiei, deoarece asigura echilibrul pe scena politica si in luarea deciziilor. De aceea o opozitie sfaramata inseamna si un deficit de democratie oriunde in lume. Atunci cand puterea politica nu are o opozitie, incepe sa se manifeste discretionar si sa imbrace forme totalitare. 

Ar trebui sa ne amintim cum a fost cand PSD era la putere si nu a avut o opozitie puternica si credibila (atunci). Din aceasta cauza PSD a ajuns azi asa cum a ajuns. Exercitarea puterii de unul singur aproape a condus la magnetizarea in jurul sau a unui mare numar de interese si grupuri de interese care, in final, i-au slabit coeziunea, forta si l-au facut mai putin credibil in ochii cetatenilor. Evident ca aroganta, aerul de superioritate, autoritatea desantata sunt tot consecintele a ceea ce am aratat mai sus. Iata pentru ce alternanta la putere este metoda cea mai buna, pentru un partid, de a-si pastra forta si coeziunea. La noi, daca un partid intra in opozitie, lucrul asta este privit, de catre membrii si sustinatorii acelui partid, ca pe ceva "rau". Nu este chiar asa. Opozitia trebuie sa fie o perioada de reflectie, de imbunatatire a activitatii, de elaborare de proiecte, de monitorizare eficace si onesta a puterii, de cautare si gasire a celor mai bune solutii pentru societate, de a cauta cai de convingere a electoratului prin justetea ideilor care razbat din proiectele propuse. Opozitia este un lucru pozitiv si unul din marile avantaje ale democratiei. Iata pentru ce opozitia trebuie sa fie credibila si puternica, si, bineinteles, onest facuta.

Iata pentru ce situatia actuala din PSD ar trebui sa ne ingrijoreze. Poate ca este punctul de plecare al unui nou inceput. Poate ca este o perioada necesara - si cred ca asa e! - pentru clarificari in interior, pentru a analiza greselile din trecut, pentru a cauta elaborarea de proiecte viabile pentru societatea romaneasca. Lucrul rau ar fi o slabire a democratiei la noi. Asa cum tot un lucru rau ar fi si ca PSD sa ajunga in degringolada, fara sciziune. Efectul ar fi acelasi - slabirea opozitiei, decredibilizarea ei. Sunt unii care ar afirma ca daca PSD ar slabi, PNL s-ar intarii. Nu mi se pare evident. PNL a crescut, ce-i drept, insa, deocamdata, nu poate fi considerat o forta politica ce sa se poata opune, de unul singur, puterii. De aceea degringolada PSD-ului ar fi degringolada opozitiei. Si, sa nu uitam, PNL a colaborat cu PSD in trecutele alegeri, si, iarasi sa nu uitam, PSD, ca partid politic, este mai mare decat PNL (cel putin ca procente obtinute). PNL este "tare" in opozitie pentru ca il are coleg de opozitie pe PSD, si nu invers. Sigur, in principiu, nu exclud o ridicare a PNL, dar mi se pare destul de putin verosimil acum. Oricum, PSD fiind cel mai mare si mai insemnat partid de opozitie, o parbusire a PSD ar putea sa insemne - cred ca putem spune asa - o parbusire a opozitiei si, drept consecinta, o slabire a democratiei de la noi datorat dezechilibrului ca stanga nu ar mai putea fi reprezentata cum trebuie (PNL fiind un partid de dreapta).

luni, 15 februarie 2010

Congresul PSD se apropie

Am incercat, pe celalalt blog al meu, sa fac o analiza asupra actualei lupte pentru sefia PSD, al carei punct culminant se anunta a fi Congresul din 20 februarie. Ramane, totusi, intrebarea - si aici sunt de acord cu Mircea Mihaies, ca mod de a pune problema - este aceasta lupta ceva de forma sau ceva de fond? Sau aceasta lupta are un caracter mai subtil, ascuns, care scapa din vedere celor mai multi (poate ca si mie)? In postarea pe care am pus-o pe blog nu am pretentia de a raspunde (concludent) la toate aceste intrebari. Insa antagonismul dintre fractiunile care s-au conturat te conduc spre astfel de intrebari. Eu cred ca acolo e o lupta intre o fractiune (sau mai multe) pro-iliescu si o alta fractiune pro-reforma, a lui Geoana, ca sa zic asa. Daca va reusi o eventuala reforma in PSD, asta ramane de vazut. Oricum, luptele interne sleiesc acest partid, il epuizeaza si il decredibilizeaza. Ceea ce nu-i clar este daca Mircea Geoana va reusi sa faca o adevarata reforma in PSD, daca exista vointa in PSD pentru asa ceva. Reforma care sa duca partidul catre o social democratie europeana, eliberata de trecutul sau comunist. Este evident ca se pune problema daca asa ceva este posibil. Nu stiu... Ramane de vazut. Iar daca Congresul va aduce o schimbare, ramane de vazut daca aceasta schimbare va fi una de forma, sau una de fond.

vineri, 12 februarie 2010

Am inca un blog!

Am deschis un blog si pe Wordpress:
http://motanulfilozof.wordpress.com/

Va astept !!

Raspuns la comentariul facut de Lumi la postarea precedenta

Iata si raspunsul.




Mentalitatile nu poti sa le schimbi rapid, ca pe ciorapi ;)). Ele se formeaza in timp si in anumite conditii istorice. Asa cum am aratat si in postare, starea noastra, cand am iesit din comunism, era aceea de salariati. Erau putine exceptii - oameni care sa aiba mai multi bani decat majoritatea, ca avere, in sensul occidental al cuvantului, nu avea nimeni. Covarsitoarea majoritate a populatiei era, din punctul acesta de vedere, saraca. Cu atat mai mult cu cat iesisem din comunism cu o situatie economica, financiara proasta. Dar, ceea ce este important, nimeni - vorbesc de oameni - nu era proprietar al mijloacelor de productie. O societate capitalista se bazeaza pe proprietatea privata asupra mijloacelor de productie. Deci trebuie sa existe persoane identificabile la modul concret - cum am zis si in postare - care sa detina aceste mijloace de productie, ceea ce la noi nu era. Anton Pann avea o vorba: " Daca ai in mana banul, el iti face in cap planul". Are dreptate. De ce? Deoarece, pentru ca sa te poti numi capitalist, trebuie sa detii in proprietate aceste mijloace de productie. Spre exemplu: daca esti proprietarul unei fabrici atunci poti sa te numesti capitalist in adevaratul sens la cuvantului. Dar pentru asta trebuie sa dispui de capital consistent, de multi bani. Atunci si mentalitatea se schimba. Partea proasta a fost ca marea majoritate a populatiei a saracit si mai mult in anii ce au urmat dupa 1989. In asemenea conditii mentalitatea nu prea are cum sa se schimbe, cand ai resurse mai putine decat aveai pe vremea comunismului. Si acum suntem cu mult sub nivelul economic din 1989 - cam cu 50 % mai putin, din cate am inteles. Deci nu e vorba de teama de a trai, cred eu, ci de o stare economica proasta in care ne gasim, care nu-ti da posibilitatea sa te misti - economic vorbind - cum ai vrea. La noi nu s-au dezvoltat capacitati de productie private mari, importante. Gandeste-te ce firme mari, performante sunt in Occident, SUA, Japonia... Unde intalnesti la noi asa ceva? La noi s-au dezvoltat grupuri de interese in jurul partidelor mari. Dar nu se poate spune ca asistam la o dezvoltare economica a tarii. PIB-ul nostru confirma acest lucru. S-a mers pe o politica economica bazata pe consum, lucru care a generat acumularea de datorii imense, deci nu de profit, excedent. Iata si una din cauzele pentru care nu se poate reconstrui rapid mentalitatea poporului. As mai zice ca una este sa te debarasezi rapid de trecut (daca poti!) si alta este sa-l analizezi. Depinde si ce intelegi prin "a te debarasa rapid de trecut". Eu nu am dat judecati de valoare despre trecut (daca a fost bun, daca a fost rau..) eu am zis ca trebuie studiat, reflectat asupra lui. Ceea ce si incerc sa fac. Trecutul trebuie, dupa parerea mea, reflectat cu obiectivitate, ca si prezentul de altfel. Sunt oameni care spun ca "a fost rau", altii care spun ca "a fost bine". Adevarul este ca au fost si bune si rele. Bine, eu am numit, la tine pe blog, trecutul recent, "contemporan" si perioada de dinainte de 1989. Tu poate ca esti mai tanara.. :). Faptul ca nu s-a reusit la noi nu tine numai de PSD. A mai fost si CDR. Desi exista bunavointa, totusi a esuat. Eu nu cred ca poporul e chiar asa legat de trecut. Gandeste-te ca atunci cand a castigat CDR, poporul a demonstrat o vointa extraordinara de schimbare. Si asta dupa 6 ani cu FSN-PDSR ! Apoi gandeste-te la victoria lui Traian Basescu de la recentele alegeri - a doua consecutiva! Aceste lucruri spun multe despre starea de spirit a poporului: nu suntem un popor care sa ne legam tot timpul de trecut, nu avem nostalgii care sa ne faca prizonierii trecutului, vrem schimbare, avem vointa politica necesara pentru aceasta, nu suntem un popor de "talibani", un popor inchistat intr-o anumita ideologie - fata de care sa avem o atitudine resemnata, pasiva, supusa - dimpotriva! Eu vorbesc in general, bineinteles. Eu cred ca suntem un popor foarte deschis, dornic sa experimenteze noul. As spune chiar mai mult: suntem o tara care din vremuri vechi a apartinut sferei de influenta culturala a Vestului. Sigur, ai sa zici ca sunt prea optimist. Dar as vrea sa-ti amintesc de relatiile foarte bune pe care Romania le avea cu SUA, Franta, Marea Britanie inca de pe vremea comunismului - vizitele facute aici de presedintele SUA Richard Nixon, de presedintele Frantei Charles De Gaulle, am sa-ti amintesc de faptul ca Uzinele Dacia au fost construite in colaborare cu Uzinele Renault din Franta, pe vrema comunismului, si sunt numai cateva exemple. Relatiile cu URSS, pe vremea comunismului, subliniez asta, nu erau chiar bune si, cateodata, au fost dezacorduri majore cu ei. Iti amintesc numai de condamnarea agresiunii armate a URSS fata de Cehoslovacia, din 1968. Care tara din Tratatul de la Varsovia a mai facut asa ceva, in afara de Romania? Pai nimeni... (Yugoslavia nu era in Tratatul de la Varsovia, desi era o tara comunista). Nu mai vorbesc de sec al XIX-lea cand "ai nostri tineri la Paris invata" si de jumatatea secolului XX. In prima jumatate a secolului XX limba care se folosea in diplomatie, la noi, era limba franceza si, ca diplomat, trebuia s-o stii la perfectie. Si eu cred ca Parisul e capiatala Frantei, tara care se afla in vestul Europei ;)). Avem, deci, si lucruri cu care ne putem mandrii in trecutul nostru si care demonstreaza deschiderea deosebita a poporului nostru catre valorile civiliatiei Occidentale. Eu nu as manifesta pesimism din punctul asta de vedere.

Ceea ce as mai vrea sa adaug este ca realizarile pe care le-a avut tara noastra pe vremea comunismului s-au facut prin munca poporului roman, in unele cazuri si prin parteneriate cu alte state. Este adevarat ca la asta a contribuit si un climat economic stabil, precum si lipsa hotiei.

Vezi, vobeai de debarasarea de trecut... Insa nu poti sa stergi cu buretele lucrurile acestea bune, realizate atunci. Si nu le pot sterge cu buretele, precum stergi o tabla, pentru ca aici a fost munca noastra si a parintilor nostri. Nu vreau sa fiu sentimental, dar nici nu pot nega acest adevar. El vorbeste despre faptul ca putem si in continuare, vorbeste despre talentul poporului nostru - si, sa stii, ca nu-s vorbe goale. 
Din aceasta cauza si eu cred ca problema condamnarii comunismului este una controversata si care starneste si va starni multe polemici si de acum inainte.

Condamnam crimele abjecte ale comunismului, abuzurile absurde si monstruoase de atunci, cultul personalitatii conducatorului, stalinismul, puterea imperiala a URSS si o facem cu toata taria!! Dar nu putem condamna ca fiind rau si abject lucrurile bune realizate in tara asta, pentru care noi am muncit de dimineata pana seara. Cum sa-ti condamni propria munca, munca parintilor tai, care a condus la dezvoltarea tarii, ca fiind ceva rau? Ca se putea mai bine, ca se putea mai inspirat, de acord!
Iata si o legatura cu trecutul care, cred eu, nu poate fi extirpata. 

Reminiscentele comunismului resimtite azi nu au de a face cu comnunismul de atunci, de dinainte de 1989. Pentru ca cei de acum nu doresc comunismul ci privilegii intr-o societate capitalista ce le da posibilitatea sa se bucure in voie de averile mari pe care le-au strans (cum?). Deci nici din punctul asta de vedere nu e vorba de o cramponare de trecut. Trebuie sa recunoastem ca a existat (si exista) o evolutie (a societatii) de la activistul de partid la omul de afaceri actual, de la securistul care apara regimul comunist la patronul de firma. Pe undeva nu e rau... Dar pe de alta parte trauma morala din societate este evidenta. Lenin spunea candva: "feriti-va de noua burghezie" si pe undeva avea dreptate pentru ca idealurile unei burghezii noi, nascute din comunism, nu mai sunt identice cu idealurile comuniste. Cred ca exista si o evolutie, ca sa zic asa, de la constiinta proletara la cea mic-burgheza, si, mai apoi, la cea burgheza. Lucrul nu mi se pare imposibil. Asa cum nu mi se pare imposibil ca forma sa fie proletara si fondul sa fie burghez, lucru care mi se pare chiar foarte eficient pentru a pacali electoratul.

Eu nu cred ca "omul de stanga" trebuie acuma privit ca un "dusman", asa cum erau priviti de catre comunisti "oamenii de dreapta" - dusmanii de clasa. Oameni de stanga au existat si exista si in Occident. Dar eu cred ca in momentul in care te definesti drept un intelectual marxist, ar trebui sa-ti faci mai intai un test de sinceritate cu tine insuti. Defapt in Europa, dupa parerea mea, au coexistat, cel putin de la al doilea razboi mondial incoace, dreapta si stanga (chiar o stanga marxista) foarte bine. O dreapta capitalista productiva, care a organizat bine economia si o stanga politica menita sa apere interesele celor multi, celor ce muncesc. Este nevoie, cred, si de asa ceva. Italia este un exemplu concludent, cred... Lucrul cel mai rau care i se poate intampla stangii politice este coruptia, dar mai ales coruptia ideologica. Dreapta politica nu are acest dezavantaj. Coruptia ideologica, pentru stanga politica, inseamna indepartarea de cei multi, adica de propriul lor electorat. 

Situatia in SUA este cu totul alta - pentru ca SUA este, dupa parerea mea, o tara totalmente burgheza. In sensul ca acolo s-a implinit in modul cel mai fericit sinteza hegeliana dintre stapan si sclav in omul burghez. Nu in Franta, prin Revolutia Franceza! In Franta nici nu se putea, dupa parerea mea. Pentru ca in Franta caracterul de stanga (asa, mai socialist) al societatii s-a manifestat din vremuri foarte, foarte vechi. Pe cand SUA a fost creata de burghezie (la inceput burghezia emigranta din Europa, oameni cu constiinta burgheza pentru ca pe vremea aceea nu a existat marxismul), care, pe un teren populat de triburi departe de civilizatie, si-a impus nestingherita valorile, modul de trai, principiile, puterea politica si economica, faurind un stat puternic. Exista in Sud si sclavie, dar gandeste-te cu cata hotarare, prin razboi, Nordul a impus in mod clar viata si valorile burgheze si acolo - fara drept de apel! Iata de ce situatia SUA este diferita fata de cea a Europei. Acolo nu au existat conflicte religioase asa cum au existat in Europa. Luteranismul, spre exemplu, care aparut ca o reactie la catolicism si care era indreptat impotriva luxului practicat de Vatican. Iata tot o atitudine cu un caracter - interpretat din punct de vedere politic -  mai stangist, ca sa zic asa, nu constientizat asa ca atare, ci intr-o faza, sa-i spunem asa, embrionara. 

Bine, ar fi multe de zis.. inchei deocamdata aici. Sper ca sa ti se para interesant ce am scris.

joi, 11 februarie 2010

Proprietatea...Dialectica Stat-Privat

Mi-e teama ca am sa intru destul de brusc in acest subiect. Poate si pentru faptul ca aceasta problema este una legat nemijlocit de concret, de concretul cotidian, mai bine zis. Chestiunea aceasta a proprietatii constituie, cred, una din cele mai mari probleme ale tranzitiei romanesti spre economia de piata, si, probabil, nu numai la noi, ci in tot fostul bloc comunist. Pentru ca sa fixam ideile si sa stabilim punctul de plecare trebuie sa vedem definitiile catorva notiuni:

PROPRIETÁTE, proprietăți, s.f. 1. Stăpânire deplină asupra unui bun; (concr.) bun material stăpânit, mai ales pământ (agricol) sau imobil, în baza unui drept recunoscut. ♢ Proprietate literară (sau artistică) = drept de care se bucură un autor de a dispune după voie de operele sale literare sau artistice, putându-le edita, reproduce etc. 2. Trăsătură predominantă care caracterizează o ființă, un lucru, un fenomen etc. și care diferențiază o ființă de alta, un lucru de altul etc.; caracteristică, trăsătură, însușire. 3. Calitate a unui cuvânt, a unui termen, a stilului etc. de a reda exact ideea sau noțiunea exprimată. [Pr.: -pri-e-] – Din fr. propriété, lat. proprietas, -atis.
Sursa: DEX '98

PROPRIETÁR, -Ă, proprietari, -e, s.m. și f. Persoană care are drept de proprietate asupra unui bun; stăpân, posesor; spec. persoană care posedă un imobil (considerată în raport cu chiriașul ei). ♢ Mare proprietar = moșier, latifundiar. [Pr.: -pri-e-] – Din fr. propriétaire, lat. proprietarius.
Sursa: DEX '98

STAT1, state, s.n. 1. Teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară. ♢ Loc. adj. De stat = a) care emană de la stat1; b) care e condus și controlat de stat1, care aparține statului1; c) care angajează statul1, care se referă la stat1. ♦ Om (sau bărbat) de stat = persoană care are un rol important în conducerea treburilor țării. 2. (La pl., în evul mediu). Denumire a organelor reprezentative din anumite țări. 3. (Mil.; în sintagma) Stat major = organ de conducere a trupelor format din ofițeri, care funcționează pe lângă comandamentele marilor unități militare sau la nivelul întregii armate; sediul, localul acestui organ de conducere. – Din it. Stato, lat. status (cu unele sensuri după fr. état).
Sursa: DEX '98 |
(la acest sens al cuvantului stat ma refer, sens 1 mai ales)

PRIVÁT, -Ă, privați, -te, s.f. 1. Adj. (Livr.) Particular, individual. 2. S.f. (Pop.) Closet. – Din fr. privé, lat. privatus.
Sursa: DEX '98 |
(ma refer la sensul 1 al cuvantului privat)

Chestiunea mi se pare interesanta. Comunistii nu au avut niciodata - cel putin eu nu am inteles prea bine - o notiune foarte clara despre proprietate. In comunism proprietatea era "proprietate de stat", dar mai exista si un alt termen: " proprietatea intregului popor". Bine, exista si ceea ce se numea "proprietate personala", in aceasta categorie intrand, spre exemplu: automobilul proprietate personala, apartamentul proprietate personala, etc. Observam ca, in afara de ceea ce se numea proprietate personala - intuitiv intelege oricine: este automobilul meu, este apartamanetul meu, in sensul ca eu am acte de proprietate pentru acestea, care atesta ca eu sunt proprietar, ceea ce se numeste proprietate de stat sau proprietate a intregului popor, nu este prea clar. Cu alte cuvinte, daca zici proprietate de stat, atunci cine e proprietarul? Statul, desigur, dar sa ne uitam la definitia statului! Atunci ai fi putut sa spui ca, defapt, Guvernul era proprietarul, sau ministerul... Adica: proprietarul Intreprinderii de Confectii X din orasul Y era Guvernul Romaniei, sau Ministerul de resort...Comunistii nu au definit niciodata foarte clar ce inseamna propietate de stat, cine e proprietarul? Guvernele se mai puteau schimba si pe atunci (rotatia cadrelor), ministerul era o institutie publica, la fel ca si azi, ca sa zic asa... Pe de alta parte mult mai ambigua este formularea : "proprietate a intregului popor". Asta ce vroia sa insemne? Eu, sa presupunem, lucram la intreprinderea X, eu fac parte din poporul roman, deci eu sunt proprietar - caci e proprietatea intregului popor - cel putin asta e sigur. Dar nu numai eu sunt proprietar: proprietara e si tovarasa inginer sef, caci si dansa face parte din poporul roman, si tovarasul muncitor de la strung, ca tot roman e si face parte din poporul roman. Lucrurile se complica foarte tare daca ne gandim la romanii care plecasera (fugisera) in strainatate, care tot din poporul roman faceau parte, nu? Erau si ei proprietari?? Ei nu aveau calitatea aceasta de proprietari, deoarece erau in dizgratia regimului - adica al statului?! - dar, totusi, tot romani erau... si, oricum, faceau parte din poporul roman. 
Adevarul este urmatorul: comunistii au desproprietarit pe mai toata populatia tarii (poate mai putin pe oieri, pentru ca nu era un domeniu colectivizat) dar in rest totul era trecut in "proprietatea statului". Dar ciudat e urmatorul lucru: Nicolae Ceausescu, spre exemplu, sigur, fiind presedinte dictator se bucura de toate privilegiile, dar, totusi, nu puteai sa spui ca el e proprietarul Intreprinderii de Confectii X. Una este sa ai si sa te bucuri de toate privilegiile (posibile si imposibile) si alta este sa fi proprietar.Ai fi putut spune ca respectiva intreprindere este in proprietatea Ministerului de resort, sa admitem lucrul asta. Dar nu ministrul de resort era proprietar, el doar administra bunul intregului popor. Nici premierul nu era proprietar, desi, pe scara ierarhica, el conducea Guvernul si era, pe cale de consecinta, superiorul ministrului de resort. Te-ai fi gandit ca el trebuie sa fie proprietarul, dar nu putea sa fie el din moment ce nici dictatorul nu era, defapt, proprietarul. Era bunul poporului !! O notiune foarte nebuloasa, imprecisa, neclara....Stapanul deplin al bunului era, deci, intregul popor. Pe vremea colectivizarii comunistii i-au desproprietarit pe tarani pentru ca sa puna tot pamantul in comun. Era deci pamantul nostru. Numai ca badea Ion avea acte de proprietate care atestau ca acele 5 pogoane erau a le lui - pamantul lui. Cei care aveau pamant mult erau socotiti chiaburi si erau trimisi la Canal sau in Baragan, erau facuti de rusine in tot satul ca fiind "elemente negative". Dar eu stau si ma intreb: de ce? De ce, daca omul are acte de proprietate si poate dovedi ca a obtinut cinstit cele, sa spunem, 20 de hectare de pamant, daca a muncit cinstit si a castigat banii in mod cinstit, deci nu furand? Asta nu avea nicio importanta. Important era, in viziunea comunistilor, cate hectare avea. Acelea trebuiau sa fie luate si puse in comun iar detinatorul lor trebuia sa fie indepartat de societate, dus la Canal sau in lagarele comuniste pentru ca avea mult pamant. Comunistii au vrut sa distruga notiunea de proprietate, dar au reusit sa creeze dileme foarte mari. In comunism nu existau proprietari. Cu atat mai mult nu existau proprietari ai mijloacelor de productie. Existau, bineinteles, si exceptii. Foarte rare...
Revolutia de la 1989 a marcat un moment foarte important de cotitura: trecerea de la comunism la capitalism.
Capitalismul este diametral opus comunismului. In ceea ce priveste proprietatea, in capitalism aceasta trebuie sa fie a cuiva. Adica trebuie sa existe o persoana, persoane identificabila/e la modul concret drept proprietari ai acelui bun. In comunism, spre exemplu, eu nu puteam sa fiu proprietarul unei fabrici. Puteam, bineinteles, daca meritam, sa fiu directorul general, asta da, dar nu proprietar. In capitalism, daca ma duce mintea, pot sa fiu chiar proprietar al unei fabrici - adica sa stapanesc pe deplin - vezi definitia - acea fabrica. In Romania, la momentul 1989, nu existau proprietari - statul era proprietar, sau noi toti, ma rog.. In aceste conditii, pentru ca sa construiesti o societate capitalista, trebuiau sa apara proprietari. Chestiunea insa se pune acum din punct de vedere juridic. Am sa explic: daca eu, muncitor la strung, sunt proprietar pentru ca strungul este al intregului popor, deci si al meu, eu lucrand la acel strung, am oare dreptul ca sa-l iau la mine acasa? Daca da, de ce da si daca nu, de ce nu? Din aceasta proprietate a intregului popor -  asa cum ziceau comunistii - cat imi revenea, defapt mie? Caci un lucru e clar: sau sunt proprietar, si atunci trebuie sa-mi revina si mie ceva din aceasta proprietate, sau nu sunt proprietar si atunci nu trebuie sa-mi revina nimic. Daca, pe de alta parte, statul este proprietar, atunci, sigur, nu ma pot identifica cu statul - oricare ar fi aceasta organizatie numita stat - dar nu eu sunt statul! Daca eu as fi statul, atunci ar trebui sa am calitatea acelui rege care a zis: statul sunt eu! Dar, in mod sigur, eu nu sunt rege. Inseamna, in varianta asta, ca mie nu trebuie sa-mi revina nimic din aceasta vasta proprietate de stat, ci statului trebuie sa-i revina in totalitate aceasta proprietate. Numai ca in 1989, dupa Revolutie, si statul se schimbase. Trebuie sa fie asa pentru ca s-a schimbat puterea politica si regimul politic la noi in tara. Dar, din punctul meu de vedere lucrurile suna asa: ori e statul proprietar - asta echivaland cu a spune ca nu sunt eu proprietar -  si nefiind eu proprietar nu ma intereseaza de aceasta proprietate, ori e proprietatea intregului popor roman, si atunci lucrurile se schimba, pentru ca eu fac parte din poporul roman, si atunci e drept sa-mi revina si mie o parte din acesta proprietate, pentru ca sunt si eu proprietar. Pentru ca mi se pare foarte neclar ca proprietatea sa fie a intregului popor roman, iar eu, ca roman, sa nu fiu, defapt, proprietar. Am citit undeva, mai demult, nu-mi aduc aminte unde, dar era un ziar, ca atunci cand s-a pus problema trecerii intreprinderilor pe actiuni, Gorbaciov a fost incantat de idee, vazand in asta o socializare a acestor intreprinderi. Deci pe vremea comunismului Intreprinderea de Confectii X era proprietatea statului si a nimanui, oricum nu era proprietatea mea, sa presupunem asa. Da, dar dupa Revolutie a inceput constructia capitalismului si trebuiau sa apara proprietari identificabili la modul concret. Deci Intreprinderea de Confectii X trebuia sa treaca din proprietatea statului in proprietatea unui proprietar identificabil. De ce asa? Motivul e unul practic: la noi, in comunism, nimeni nu poate spune ca avea avere. Acest lucru s-a datorat caracterului de salariat pe care il avea individul. Taranii erau muncitori agricoli, deci tot salariati, ca sa zic asa... Cine castiga mai mult, deci peste salariu pe care il primea de la stat, era considerat ca a furat si era aspru pedepsit, pentru ca pedeapsa sa fie luare aminte pentru intreaga societate. Deci individul trebuia sa fie salariat si alta avere nu avea. In comunism, daca nu erai salariat, atunci, obligatoriu, erai si necinstit: de unde aveai bani? Cu foarte mici exceptii... iar exceptiile nu erau deloc bine privite. Deci individul, in comunism, nu putea sa castige mai mult decat salariul. Iar peste salariu foarte putin...( sa presupunem ca isi vindea automobilul, apartamentul.. ). Mai mult, am zis ca nu existau proprietari ai mijloacelor de productie in comunism. Atentie, eu nu spun ca in comunism oamenii au dus-o neaparat rau din punct de vedere material. Ei, dupa '89 lucrurile se schimba. Revolutia a prins o populatie fara avere - pur si simplu un proletariat care vroia schimbare. In conditiile construirii capitalismului, ce facem cu intreprinderea noastra de confectii...? Este clar ca trebuie sa se schimbe forma de proprietate - adica trebuie privatizata. Dar cine s-o ia? Aici e o chestiune in care ambele variante - proprietate de stat si (sau?) proprietate a intregului popor - pun probleme juridice extrem de complicate. Bine, aceasta proprietate ar fi putut fi vanduta unei persoane, firme din exterior, etc. Dar cum sa cumperi o proprietate de stat, cu atat mai mult o proprietate a intregului popor? Spun asta pentru ca aceasta cumparare, care insemna  transfer de proprietate, trebuia sa fie insotita de acte de proprietate care sa ateste ca trece in proprietate privata a cuiva. Sau, daca vreti, de la cine sa fie cumparata o proprietate de stat? Cine este, defapt, proprietarul acelei proprietati? Care stat? Cel care se schimbase sau noul stat? Dar noul stat, odata cu regimul, in '89 cum a preluat proprietatea vechiului stat, adica a acelui stat care s-a schimbat? Exista acte de vanzare-cumparare? Acte de proprietate? Atentie, vorbesc de stat, nu de tara!! Pe de alta parte, construind capitalismul, statul trebuia sa nu mai fie propretar. In varianta a doua - proprietate a intregului popor - e foarte neclar urmatorul lucru: cum se poate face instrainarea acestei proprietati - pe ce baze juridice? Ar fi trebuit intrebat intregul popor, in calitate de proprietar, daca vrea aceasta instrainare a proprietatii lui. La noi s-a inventat privatizarea pe 1 leu. Deci, cetateanul Icsulescu da un leu si preia intreprinderea. Cetateanul Icsulescu e roman, deci are ceva din aceasta proprietate a intregului popor, dar nu mi se pare corect ca sa-i revina toata intreprinderea de confectii in proprietatea lui, el cumparandu-o cu 1 leu. De ce lui si nu altcuiva? Pentru ca asa puteam sa punem 1 leu cu totii, toti cei care lucram la intreprindere si o cumparam noi toti, iar statului i-ar revenii oricum mai multi bani. Parca e mai logic asa, daca tot vorbeam de proprietate a intregului popor, cumparata de la stat. Pe de alta parte cum sa fie corect sa privatizezi pe 1 leu o intreprindere cand, daca s-ar fi evalauat financiar acea intreprindere, cu siguranta ar fi costat cu mult, mult mai mult? S-a creat Fondul Proprietatii de Stat (FPS) si Fondul Proprietatii Private (FPP), trebuiau sa apara si proprietarii, adica adevaratii proprietari, persoane identificabile la modul concret. Cred ca se poate spune ca Romania s-a caracterizat in ultimii 20 de ani prin datorii externe uriase si investitii straine slabe. Ca nu s-au  vrut a se veni investitii straine in tara e clar - vezi sloganul: "Noi nu ne vindem tara". Deci noi nu am vrut sa vindem tara. Acest "Noi nu ne vindem tara!!" a fost politica de stat a Romaniei pe vremea FSN - PDSR, asta e un lucru foarte clar!! Atunci, "daca nu ne vindem tara" cum sa poata fi transformate intreprinderile de stat (foste socialiste) in intreprinderi private (capitaliste)? Din moment ce am aratat ca individul, in Romania, inainte de 1989 nu avea avere, nu avea, deci, nici posibilitatile financiare sa cumpere el o intreprindere. La noi lucrurile au trenat destul de mult, pana la cuponiada cel putin, si dupa. Dar si dupa s-a creat la noi o situatie interesanta. A inceput sa coexiste sistemul de stat si sistemul privat. Este clar ca nevrand sa vina investitii straine masive in tara (dar e posibil si un dezinteres total din partea Vestului, nu exclud aceasta posibilitate. Sau, poate, chiar interesul acestuia de a distruge o posibila  concurenta. Spun Vest pentru ca ei erau, acum, in aceste conditii, singurii parteneri viabili, dupa caderea CAER) - vezi sloganul: "Noi nu ne vindem tara" si , defapt, nevrand sa se vanda nimic (daca nu prin vanzare atunci cum, stau si ma intreb? cum sa faci altfel transferul de proprietate?), intreprinderile au ramas de stat in continuare, doar ca, pe langa managementul deficitar, ele s-au confruntat si cu lipsa de bani a statului. Astfel capacitatea de administrare a statului a inceput, de la an la an, sa scada considerabil, lucru ce a condus la inchiderea multor intreprinderi si la o explozie a somajului - fenomen  pe care, in comunism, populatia nu l-a cunoscut, desi se vorbea si pe atunci de somaj mascat..... Exista si azi intreprinderi care sunt falimentare, dar care sunt de stat. Unele poate ca nu sunt falimentare. Acelasi lucru se poate spune, la ora actuala, si despre intreprinderile private. Insa coexista cele 2 sisteme, coabiteaza. Cu atat mai mult cu cat angajatii la stat sunt foarte multi.

Daca Hegel vorbea de dialectica stapan-sclav, cred ca se poate vorbi si de dialectica stat-privat, nu in sensul ca unul ar fi stapanul si celalalt ar fi sclavul, nu asa!  Insa asa cum stapanul devine liber de si fata de natura, natura slujind stapanului fara ca acesta sa slujeasca naturii, asa cum face sclavul, tot asa si statul devine liber de si fata de responsabilitatea economica fata de intreprinderi - vezi notiunea de stat minimal, faptul ca statul nu trebuie sa intervina in economie - firmele private slujind statului prin plata impozitelor. Nu ma refer aici la cat trebuie sa fie aceste impozite, gradul de impozitare, daca impozitele sunt mari si mici, ci vorbesc in general. Problema care se pune este daca si cum firmele private isi accepta conditia propriei lor existente: statul nu da niciodata faliment, zice o butada. Este clar ca in cazul unui stat minimal n-ar trebui sa inceapa o lupta apriga intre privat si stat. Chestiunea este insa alta: privatul cere ajutor statului, desi nu mai e treaba statului ca sa dea ajutor. Nu inseamna ca si primeste. Insa in ultima perioada - nu acuma - au fost facute angajari cu duiumul la stat si pe salarii bune - statul a stat in tihna, ca un adevarat stapan. La noi este mult pana cand puterea privatului si constentizarea acestei puteri va prevala. In SUA, spre exemplu, este clar ca prevaleaza aceasta putere a privatului. Insusi statul are baze economice private, fara exceptii. El este exponentul puterii economice private. Adica nu o putere economica a statului, ca in comunism - vezi ideea de proprietate de stat. Este de remarcat chiar, in aceasta criza economica, in SUA statul este slujitorul firmelor private - vezi injectia de vreo 700 miliarde de dolari pe care a facut-o statul din Rezervele Federale in economia americana, care este in covarsitoarea ei majoritate privata. Dar nu in sensul ca statul sa prevaleze, adica economia de stat, ci tot cea privata; si oricum cea privata prevaleaza deoarece acolo statul nu este proprietarul mijloacelor de productie. Deci aceasta contradictie stat-privat nu se rezolva, pana la urma, prin privatizarea statului, ci prin punerea statului pe baze economice private, statul avand libertatea de a fi exponent al puterii economice private, iar privatul avand libertatea de actiona, stiind ca statul ii reprezinta interesele.