Loading...

marți, 16 august 2011

Cat de fericiti suntem...?

Se fac tot felul de analize privind starea economica, sociala, morala a societatii romanesti, se constata o nemultumire, o decandenta in toate privintele. Sigur, intr-o perioada de criza economica, e lesne de ghicit ca si nemultumirile sunt mari. Pe de alta parte aceste nemultumiri il conduc pe om spre o nostalgie a unor vremi trecute si iata ca se gasesc multi nostalgici fata de trecut... Insa e o nostalgie care nu mi se pare a fi bine intemeiata. S-ar parea ca nemultumirea este pentru unii (si nu putini) intr-o stransa legatura cu nostalgia de care vorbeam. Omeneste vorbind, pot sa inteleg. Omul, cand e nemultumit, se gandeste la vremurile bune de alta data si se poate intampla sa te apuce si o nostalgie. Si nostalgia asta are multe fatete, daca pot sa zic asa... Spre exemplu erai mai tanar/a... Tineretea, atunci cand ajungi la o anumita varsta, ti se poate parea ca e aurita de un nimb sublim de fericire... Pot fi multe cauze ce determina aceasta nostalgie...
Insa stateam zilele trecute si ma gandeam la un alt aspect si anume la cate privatiuni a avut de suportat acest popor numai in ultimii 30 - 35 de ani... A avut de suportat o dictatura dura, cea comunista, cultul personalitatii "conducatorului iubit", lipsa de libertate, apoi ochii si urechile atotprezentei Securitati, apoi privatiuni de ordin material - sa nu uitam lipsa mancarii, cozi din zori, de la 3 noaptea, la produse alimentare, cozi imense la paine, intreruperea curentului si stat in casa cu lampa cu gaz, program de doua ore la televizor - numai muzica ce proslavea cuplul Ceausescu (ca nu pot sa-i spun muzica patriotica). Ne uitam la televiziunea bulgara, "la bulgari", cum spunea toata lumea. Nu era un film bun la televizor, la TVR, pe care sa-l fi putut viziona cu placere. Nu era deloc! Cinemateca era asaltata si erau, intr-adevar, filme de arta (unul din putinele lucruri bune din acea perioada!). Ceausescu a platit datoriile (nu asa de mari cum sunt ele astazi) iar poporul a suferit din greu. Ne uitam la bulgari sa vedem meciurile campionatului mondial de fotbal - nici fotbal international nu mai puteai viziona la noi. Apoi rafturile goale din Alimentara, de ziceai ca de abia atunci s-a deschis magazinul si inca nu ajunsese sa fie aprovizionat... Trebuia sa ai relatii ca sa gasesti de mancare... Sau se faceau delegatii de servici in orase mai bine aprovizionate ca sa mai cumperi cate ceva de mancare... Numai vorbesc de declinul vietii culturale, pentru ca totul era sa-l "proslavesti" pe Ceausescu si regimul sau... "Tovarasa" era in tot ce inseamna viata culturala, si acest tot mergea spre un dezastru... Ca, mai apoi, dupa Revolutie, cand asteptarile din partea populatiei erau in mod firesc foarte mari, sa inceapa somajul, inchiderile masive de intreprinderi, pariuri cu agricultura, care au adus-o intr-o stare de subzistenta, s-au dezintegrat CAP-urile, IAS-urile, cu toata baza lor de productie, s-au distrus irigatiile, emigrare in masa, ca efect al celor de mai sus... Oamenii obisnuiti au vazut cum o patura subtire a ajuns sa se imbogateasca peste masura, in vreme ce marea majoritate saracea  pe zi ce trece. Inflatie mare. Preturi care au crescut in mod constant. Ajunsesem sa fim milionari, ce ironie trista... Salarii mici. Acum din nou am ajuns indatorati, mult mai mult decat eram pe vremea lui Ceausescu. In schimb aveam parte de taieri de salarii si pensii! Pentru ca trebuie sa fim prudenti, nu-i asa? Mereu am fost prudenti. Si Ceausescu tot din prudenta si-a platit datoria. Sa fim, sa ramanem demni, neatarnati, sa nu depindem de nimeni! Cata corectitudine, Dumnezeule...! Cand ma gandesc ca altii stau pe o saltea groasa de datorii! Si au dus-o bine. Poate ca nici acum n-o duc foarte rau, mai rau decat noi. Si au reusit sa se dezvolte economic. Noi faceam "reforme structurale"... Romanul din prudenta e sarac. Au urmat celebrele mineriade, mitinguri uriase, da, oamenii au iesit in strada. Da, oamenii au protestat. Da, unii au mai si murit. Intr-un colt, langa Piata Victoriei, vezi o cruce caci acolo au murit niste tineri... Lumea trece, azi, nepasatoare. Da, am iesit in strada! Si tot n-am rezolvat mare lucru. Si uite asa, trecand anii, am ajuns aici. In punctul in care ne aflam astazi. Viata culturala tot in declin a ramas... Au inceput sa mearga tot mai putini la teatru, opera... Interesul pentru lectura a inceput sa scada tot mai mult si mai mult...
Stateam si ma gandeam zilele trecute la cate privatiuni a suportat acest popor in ultimii 30-35 de ani... Asta ca sa luam numai aceasta perioada contemporana. Si atunci... cat suntem, pana la urma, de fericiti? Romanul are o vorba: "Doamne fereste de mai rau!". Intotdeauna ne gandim la mai rau. In mentalul colectiv exista mai degraba aceasta posibilitate - mai rau, decat posibilitatea de mai bine. De aia si Ceausescu si-a platit datoriile, de aia trebuie, acum, sa fim prudenti. Sa nu cumva, Doamne fereste, sa fie mai rau... Cu alte cuvinte, ce sa te mai gandesti la mai bine, stai putin, sa nu maniem pe Dumnezeu! Cand o fi mai rau, sa ne fie ca acuma! Nu suna asa o vorba din popor? Noi ce vis de mai bine avem? Americanii au creat celebrul American Dream.. Care e visul nostru de mai bine? Pare hilar, dar e acela ca sa nu fie mai rau. Iar printre picaturi cream niste visuri surogat. Nici macar nu indraznim sa ne gandim la o Uzina de Visuri, ca Hollywood-ul! Si cum ai putea fi fericit fara sa visezi? Pentru ca visul este cel care, pe langa faptul ca-ti da o stare buna si articuleaza o vointa, iti deschide si o perspectiva noua, mai buna asupra lucrurilor. Fara un vis, un mare vis, stau si ma intreb daca omul poate fi fericit si poate prospera in intreprinderile sale. Mie mi se pare ca e, mai degraba, asemenea Albatrosului, asa cum l-a vazut Charles Baudelaire, stand pe punte si miscandu-se greoi. Si cu totul altceva este cand isi ia zborul, departe, devenind "printul vastei zari", devenind in azur un adevarat rege!

"Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase
.............................................................
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă."
Pe cand toate aceste privatiuni, de care vorbeam mai sus, ne-au facut sa ne asemanam cu Poetul de care ne vorbeste Baudelaire.S-a stins parca orice fel de ideal, orice fel de vis, orice fel de tarie. Nu degeaba spunea tot Baudelaire:
"Talger plin cu giuvaere
O, Francisca, - paine, miere,
Vin ceresc ce da putere!" 
Si atunci cum am putea sa realizam ceva maret, ceva extraordinar, de care sa fim mandrii ? Fara un ideal, fara un vis, care sa ne impinga, ca sa zic asa, inainte. Altminteri toata lumea e nemultumita si vede lucrurile, mai degraba, in negru. Acest popor a suportat atatea privatiuni in toata Istoria recenta si de atatea ori i-au fost inselate sau furate sperantele de mai bine, incat a ajuns sa nu mai spere la prea mare lucru. Sa nu-si mai faca iluzii, dar si sa nu mai aiba un ideal, un vis, cum i-am spus eu, deoarece, judecand realist, ajungi la concluzia ca nu mai are niciun rost.
Si atunci... cat de fericiti suntem? Da, exista o fericire, daca o putem numi asa, si anume fericirea de a te multumi cu nimicuri, cu tot felul de fleacuri. Ceea ce mi se pare sinonim cu sintagma: esti fericit cand nu te gandesti la fericire. Pentru ca nu merita sa te gandesti, sa-ti bati capul cu astfel de probleme. Ajungi la concluzia ca ea nu exista, de vreme ce e atat de pretentios, imposibil chiar, sa ajungi la ea. La fericire nu se poate ajunge fara un ideal, fara o credinta. Si atunci... ca tot l-am citat pe Baudelaire, o voi face din nou:
"Mai bine cu-o minciuna sa ma îmbat si-alene
Sa ma scufund în ochii tai limpezi ca-ntr-un vis
Si-ncet s-adorm în umbra ce-ti luneca din gene!"

Noi am devenit exemplul clasic cum privatiunile de tot felul pe timp indelungat ucid orice fel de fericire adevarata. Frustrarile devin, in schimb, foarte mari. Si deodata ne dorim fericirea la modul cat se poate de direct, de brusc, nemaitinand cont de nimic. Ca si cum omul ar vrea sa se elibereze deodata de toate aceste poveri, care nu-i folosesc, pana la urma, la nimic si nici nu i-au adus nimic bun.
Cat de fericiti suntem...? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu