Despre problema cererii de forta de munca si a ofertei de forta de munca

Fara indoiala ca o asemenea problematica preocupa in zilele noastre foarte multa lume, si asta pe buna dreptate. Criza economica pune un accent major pe astfel de probleme care ne privesc, pana la urma, pe toti. Eu voi vorbi in continuare despre anumite aspecte care, cel putin pe mine, ma cam nedumiresc (mai degraba ma ingrijoreaza). Sunt doua aspecte la care m-am gandit in ultima vreme: fenomenul "capsunarilor" si angajarea, in perioada 2004-2009, a 500.000 de functionari la stat, in vremea guvernarii Tariceanu. Interesant este ca ambele fenomene s-au produs in perioade de crestere economica: 2000-2004 si 2004-2009. De asemenea este de remarcat ca  in aceste perioade Romania a inregistrat cele mai mari rate de crestere economica din toata perioada post-decembrista. Au fost cresteri semnifiative de PIB, fata de perioada anterioara: 1990-2000 si se parea ca economia luase un veritabil avant. Cu toate acestea, capsunarii au fost cei care au plecat in Spania, cu contract, pentru a lucra acolo in agricultura iar cei 500.000 de oameni au fost angajati in sectorul de stat, nu in sectorul privat, care ar fi trebuit sa fie sectorul productiv din Romania. Rezulta ca, desi ne aflam intr-o perioada de crestere economica evidenta, nu s-au creat locuri de munca aici nici in agricultura si nici in sectorul privat, suficiente pentru a putea absorbi o forta de munca numeroasa, dornica sa munceasca. De altfel am scris si aici, pe blog, despre emigratie. Romania s-a confruntat, dupa 1989, cu o emigratie masiva, ceea ce a insemnat o pierdere foarte importanta de forta de munca (milioane de oameni!). Este adevarat ca acesti emigranti trimiteau si trimit acasa remitentele, dar acestea nu inseamna nici impozite platite statului roman (deci venituri pentru stat) si aceasta forta de munca numeroasa, plecata din tara, nu mai avea cum sa-si aduca contributia la cresterea economica aici, pentru ca nu mai munceau aici. Mai mult, aceasta forta de munca a fost pregatita pe cheltuiala statului, iar, din faptul ca a emigrat, statul nu a fost despagubit in niciun fel. Romania s-a dovedit a fi un izvor nesecat, ca sa zic asa, de forta de munca pentru altii. Si inca forta de munca ieftina pentru statele dezvoltate economic din Vest, ceea ce ma duce cu gandul la o crestere economica de tip extensiv in tarile vestice, care au beneficiat din plin de emigranti, de aceasta forta de munca ieftina. Iar cererea de forta de munca, acolo, era mare. Patronii din Vest spuneau ca inca au nevoie de si mai multa forta de munca reprezentata de imigranti. Cu alte cuvinte, cererea de forta de munca era mare acolo si trebuia echilibrata printr-o oferta corespunzatoare. Interesant este ca acum mai toate partidele de la noi, indiferent ca sunt de stanga sau de dreapta, spun ca agricultura e o prioritate. Dar cand a fost crestere economica si inca cu o rata de crestere mare in comparatie cu cea de acum (diminuata de aceasta criza economica mondiala) foarte multi au fost aproape nevoiti sa plece in tari precum Spania, din cauza ca n-ar fi gasit de lucru aici. Nu mai vorbesc de salariile mici din Romania. Si era crestere economica, dar atunci de ce nu s-au creat aici locuri de munca in agricultura, de ce nu s-a putut da inca de atunci un avant modern agriculturii noastre? La fel si cu cei 500.000 angajati in sectorul de stat. Nu discut ca aceste angajari au avut conotatii electorale, salariile la stat au mai si crescut in perioada respectiva, cresterea economica permitand acest lucru. Dar de ce nu s-au angajat acesti oameni in sectorul privat? Inseamna ca a existat o cerere slaba de forta de munca in sectorul privat. Insa datorita faptului ca au fost angajati la stat, acesti oameni nu s-au putut manifesta ca forta de munca productiva (am spus mai sus ca sectorul privat e cel productiv). Pe de alta parte intreprinderile de stat inregistreaza pierderi, suportate de stat. A angaja forta de munca in intreprinderi de stat cu pierderi inseamna o marire a costurilor pe care statul trebuie sa le suporte. Si asa statul inregistreaza pierderi, iar in asemenea conditii marirea costurilor inseamna cheltuieli suplimentare pe care statul nu are de unde sa le acopere - e clar ca orice deficit trebuie finantat, deci statul va trebui sa se indatoreze la banci si mai mult. Insa ceea ce ma frapeaza este ca sectorul privat s-a comportat de parca nici n-ar fi avut nevoie de acesti oameni. Ca si cum productivitatea marginala a muncii ar fi fost zero, adica un spor de forta de munca nu ar fi antrenat o crestere a productiei. In schimb cresc costurile marginale ale statului, daca se poate spune asa, in conditiile in care veniturile lui sunt insuficiente, de unde rezulta ca venitul marginal ramane mic si nu va putea  fi egal cu costul marginal - deci statul se afla intr-o stare de nerentabilitate. A beneficiat de o forta de munca mare, considerabila in 4 ani, dar el a ramas nerentabil pana la urma. Iar starea aceasta s-a vazut cu ocazia crizei economice, cand realitatea si-a spus cu adevarat cuvantul. Si atunci, in atari conditiuni, stau si ma intreb: sectorul privat poate, este capabil sa formeze resurse de munca? Omul se formeaza destul de greu din punct de vedere profesional: trebuie timp pentru acest lucru. Meseria nu se invata de pe o zi pe alta. La noi firmele vor oameni cu minim 5 ani experienta in domeniu, deci un absolvent al unei facultati este din start exclus si ingroasa randurile somerilor. Cei foarte buni cauta sa plece spre zari mai bune, spre perspective mai bune, lucru de inteles. Dar, pe de alta parte, nu trebuie sa uitam evolutia demografica negativa a Romaniei, care influenteaza intr-o masura importanta oferta de munca. In cazul Romaniei, din pacate, intr-un mod negativ, in sensul reducerii acestei oferte. Trebuie sa ne gandim si la faptul ca, pana la varsta de munca, cresterea si instruirea fiecarei generatii de oameni presupune un timp indelungat. Iar la noi, din pacate, instruirea fortei de munca este in declin si ea, dupa cum se poate constata si din rezultatele recente de la Bacalaureat.
Trebuie spus cate ceva si despre cresterea economica. Forta de munca are un rol important in cresterea productiei (PIB), alaturi de cresterea capitalului si de progresul tehnologic. Daca stam si privim la evolutia PIB-ului Romaniei  comparativ cu alte tari foste comuniste, constatam ca acesta este mic. O crestere a fortei de munca nu s-a realizat, dupa cum am putut constata, dar de aici rezulta ca nu a avut loc nici o crestere a capitalului de asa maniera incat sa contribuie la ajungerea din urma a unor tari precum Cehia sau Slovacia. Noi nu am avut, totusi, rate ridicate de crestere economica comparativ cu aceste tari. Si, daca nu ma insel, dar cred ca nu ma insel, nu s-a inregistrat afirmarea cu forta sporita a tehnologiei moderne, a progesului tehnologic in toate domeniile de activitate economica. Sigur ca aceste aspecte si-au pus amprenta intr-un mod negativ asupra dezvoltarii economice, care are loc atunci cand bunastarea economico-sociala a oamenilor creste. A existat, totusi, o dezvoltare, dar una slaba comparativ cu alte tari foste comuniste, cum am aratat si mai sus. Pentru ca daca oamenii emigreaza nu se poate vorbi de bunastare, dar acest aspect - emigrarea - e unul general, ca sa zic asa, adica s-a manifestat in tot Spatiul Estic dupa caderea Cortinei de Fier. Chestiunea e ca acest fenomen se reflecta in rate mici de crestere a produsului pe cap de locuitor, avand repercursiuni nu tocmai fericite asupra dezvoltarii. Deprofesionalizarea oamenilor, instruirea in declin contribuie si ele la acest fenomen. Neutilizarea unei parti din principala sa avutie - resursele de munca ale tarii - se repercuteaza negativ asupra volumului productiei, produsului national brut si profitului. Toate aceste evolutii negative lovesc pana la urma in sectorul privat si in capacitatea productiva, si de dezvoltare. Nu acum, imediat, desi se pot vedea si acum consecintele, dar in timp, daca nu se schimba mare lucru. In ceea ce priveste somajul ar trebui spus ca sunt multi care nu si-au gasit de lucru, dar care nu sunt, nu mai sunt inregistrati ca someri. USL vorbeste, spre exemplu, de crearea a cel putin 1 milion de locuri de munca. Insa care e baza economica pentru cresterea cererii de forta de munca? Dupa cum se poate constata, problema nu este usoara. Dar daca lucrurile vor merge tot asa ca pana acum nici cresterile de PIB nu vor fi mari si nu vom reusi nici macar in 2016 sa atingem nivelul unor tari precum Cehia, Ungaria sau Slovacia, care se indreapta catre tarile dezvoltate. Sa nu uitam aspiratiile Romaniei care doreste ca in 2015 sa adere la Zona Euro; toate bune si frumoase, numai ca in Zona Euro sunt state cu un PIB foarte mare, majoritatea... Iar decalajele de dezvoltare se vor face simtite prin migrarea fortei de munca spre Vest, in continuare, fara ca statul sa castige ceva din treaba asta si fara ca aceasta mare forta de munca sa-si aduca aportul la dezvoltarea tarii. Partea cea mai proasta e ca sectorul privat romanesc va fi cel mai dezavantajat, dar si intreaga populatie. Sa nu uitam de datoriile mari pe care le au firmele, dar si populatia, in conditiile unei cresteri economice mici si ale unui produs intern brut mic. Simon Kuznets arata ca pentru a experimenta cresterea economica tarile ar trebui sa-si schimbe atentia de la agricultura catre sectorul industrial. Dezvoltarea sectorului industrial este, deci, importanta! Or, se vede foarte clar ca noi stam destul de prost la acest capitol. Cehia si Slovacia au un PIB mai mare si, dupa cum se poate constata, si perspective mai bune in viitor tocmai datorita sectorului industrial mult mai avansat decat al nostru. Nu cred ca Romania trebuie sa redevina o tara eminamente agrara. Poate ca unii se gandesc la treaba asta si la experimentarea situtatiei economice antebelice. Eu cred ca e o greseala. Sigur, trebuie dezvoltata si agricultura pentru ca trebuie sa profitam de potentialul agricol foarte mare al tarii. Lucrul acesta e greu de facut, tocmai pentru faptul ca multi din satele noastre au emigrat, multi traiesc la oras! Iar sporurile de venit obtinute din agricultura sunt mici in comparatie cu cele obtinute din activitatea industriala. Nu spun ca agricultura trebuie neglijata, dar nu se simte o atentie cuvenita acordata sectorului industrial. Sunt orase mari in tara care au multe intreprinderi inchise, ceea ce e chiar pacat: e o paguba enorma care s-a putut face acestei tari. Cu alte cuvinte motorul cresterii ar trebui sa fie sectorul industrial, nu agricultura. Or, punandu-se accent, atat din partea Puterii, dar si din partea Opozitiei, pe agricultura (care nu arata, intr-adevar, prea grozav ajungand o agricultura de subzistenta), punandu-se accent pe aceasta, arata ca mentalitatile sunt inca "taranesti" la noi (nu, nu e ceva peiorativ). Dar lucrul demonstreaza o ideologie bazata pe sat, o ideologie rurala care nu poate sa impinga aceasta tara spre dezvoltare si bunastare. Kuznets spunea: " Cresterea economica a unei tari poate fi definita ca o crestere pe termen lung a capacitatii de a livra populatiei bunuri economice tot mai diversificate, aceasta capacitate crescanda avand la baza o tehnologie avansata si adaptari institutionale si ideologice adecvate. Toate cele trei componente ale definitiei sunt importante". Or, la noi, chiar si la o forta politca precum USL, se remarca inca o ideologie a ruralului, ca sa zic asa, cu iz de perioada interbelica. De fapt, pe o astfel de gandire cred ca s-a mers din '89 incoace prin distrugerea industriei romanesti, tocmai pentru a deveni in Europa Unita o mare tara agrara (nu neaparat una bogata si prospera). Daca lucrurile stau asa, atunci s-a facut o mare greseala, si vad ca se persista in aceasta greseala. Este adevarat ca agricultura, in ciuda "bunelor intentii", nu arata deloc bine astazi. Dar macar sa facem ce trebuie pentru dezvoltarea tarii in viitor. Urbanizarea, modernizarea sunt, iarasi, factori deosebit de importanti, deoarece ating viata si comportamentul oamenilor. Nostalgiile interbelice sunt contraproductive si astfel de ideologii nu pot sustine cresterea economica si dezvoltarea tarii. Lucrul trebuie sa fie foarte clar. Altminteri cel care va suferi cel mai mult va fi sectorul privat productiv care se va infunda in datorii, fara sa poata face mare lucru si pana la urma se va anemiza tot mai mult. Chiar si daca vorbim de intreprinderile de stat, nici acestea nu o vor duce mai bine, iar pierderile, in loc sa fie reduse, s-ar putea sa se accentueze. Daca tindem spre o transformare structurala care sa anemieze industria dar sa intareasca agricultura nu cred ca va fi bine. Accentul trebuie pus pe cresterea fortei de munca, cresterea capitalului si progresul tehnologic, singurele care pot conduce catre cresteri. Multe intreprideri private, din lipsa banilor necesari, folosesc utilaje second hand. De asemenea daca treburile nu merg bine, cum se spune, e chiar inutil sa faci o cheltuiala mai mare, ca apoi sa pierzi si mai mult. Lucrurile ar trebui cumva reglate, altfel ne inglodim in datorii fara sa se vada vreo crestere semnificativa (sau chiar sa aiba loc o stagnare pe termen mai lung). Daca solicit un credit si nu pot sa-l dau inapoi, avand si un profit insemnat pentru mine, cu care sa mai pot face niste investitii, daca asa merg lucrurile... nici nu se poate vorbi despre dezvoltare. Insa pe de alta parte am nevoie de capitaluri mari pentru ca sa pot face ceva. Aici e toata marea contradictie de la noi, pentru ca lucrurile merg mana-n mana, ca sa zic asa: angajez mai multa forta de munca daca imi extind afacerea. Or, lucrul acesta nu se poate face cu capitaluri mici! Dar nici sa angajez credite si cheltuieli mari si, intr-un maret final, sa se prabuseasca totul. De unde se vede ca reducerea riscurilor trebuie sa fie o preocupare majora a guvernului. Trebuiesc politici adecvate pentru dezvoltarea zonelor defavorizate, pentru includerea in campul muncii a celor mai defavorizati dintre cetateni si pentru instruirea corespunzatoare a fortei de munca. De ce as investii intr-o zona defavorizata? Iata o intrebare! Pentru ca orice investitor nu investeste ca sa piarda! Ar fi si absurd lucrul acesta. Cresterea economica trebuie sa fie una moderna si trebuie raspandita si in tarile cu performante "cu mult sub nivelulurile minime in raport cu potentialul tehnologiei moderne", dupa cum arata Kuznets. Insa aici ar fi si treaba guvernelor din aceste tari, as zice eu. As dori sa vad ca mixul de politici economice din Viziunea USL sa faca in mod real treaba asta. Fara actiune constructiva si din partea guvernelor nu vad cum s-ar putea realiza un asemenea deziderat. Pe buna dreptate Joseph Stiglitz a criticat Consensul de la Washington. Dar el a aratat un lucru foarte interesant:

"Stiglitz argues that when families and firms seek to buy too little compared to what the economy can produce, governments can fight recessions and depressions by using expansionary monetary and fiscal policies to spur the demand for goods and services. At the microeconomic level, governments can regulate banks and other financial institutions to keep them sound. They can also use tax policy to steer investment into more productive industries and trade policies to allow new industries to mature to the point at which they can survive foreign competition. And governments can use a variety of devices, ranging from job creation to manpower training to welfare assistance, to put unemployed labor back to work and cushion human hardship.

Stiglitz complains bitterly that the IMF has done great damage through the economic policies it has prescribed that countries must follow in order to qualify for IMF loans, or for loans from banks and other private-sector lenders that look to the IMF to indicate whether a borrower is creditworthy. The organization and its officials, he argues, have ignored the implications of incomplete information, inadequate markets, and unworkable institutions—all of which are especially characteristic of newly developing countries. As a result, Stiglitz argues, the IMF has often called for policies that conform to textbook economics but do not make sense for the countries to which the IMF is recommending them. Stiglitz seeks to show that these policies have been disastrous for the countries that have followed them." (subl.mea)

 El a aratat un veritabil dezechilibru economic existent pe plan mondial: intre cat poate produce economia mondiala si cat se poate cumpara din ceea ce aceasta produce, si asta in conditiile in care capacitatile de productie sunt foarte mari, foarte performante, in sensul ca se cumpara prea putin din ceea ce se produce. De observat si critica la dresa FMI. Daca lucrurile continua asa, recesiunea se poate agrava si poate aparea ceea ce a fost ascuns pana acum, de fapt adevarata criza: criza de supraproductie! Iar Consensul de la Washington nu a putut evita nici saracia din tarile unde a fost aplicat si nici aceasta criza economica mondiala. Chiar Williamson recunoaste acest lucru:

"Williamson himself has summarized the overall results on growth, employment and poverty reduction in many countries as "disappointing, to say the least". He attributes this limited impact to three factors: (a) the Consensus per se placed no special emphasis on mechanisms for avoiding economic crises, which have proved very damaging; (b) the reforms—both those listed in his article and, a fortiori, those actually implemented—were incomplete; and (c) the reforms cited were insufficiently ambitious with respect to targeting improvements in income distribution, and need to be complemented by stronger efforts in this direction. Rather than an argument for abandoning the original ten prescriptions, though, Williamson concludes that they are "motherhood and apple pie" and "not worth debating".^[6] Both Williamson and other analysts have pointed to longer term improvements in economic performance in a number of countries that have adopted the relevant policy changes consistently, such as Chile (below)." 

Insa, dupa parerea mea, Rodrik are dreptate:

"

"Stabilize, privatize, and liberalize" became the mantra of a generation of technocrats who cut their teeth in the developing world and of the political leaders they counseled.^[18]

—Dani Rodrik, Professor of International Political Economy, Harvard University in JEL'Dec'06

While opinion varies among economists, Rodrik pointed out what he claimed was a factual paradox: while China and India increased their economies' reliance on free market forces to a limited extent, their general economic policies remained the exact opposite to the Washington Consensus' main recommendations. Both had high levels of protectionism, no privatization, extensive industrial policies planning, and lax fiscal and financial policies through the 1990s. Had they been dismal failures they would have presented strong evidence in support of the recommended Washington Consensus policies. However they turned out to be successes.^[20] According to Rodrik: "While the lessons drawn by proponents and skeptics differ, it is fair to say that nobody really believes in the Washington Consensus anymore. The question now is not whether the Washington Consensus is dead or alive; it is what will replace it".^[18]

Rodrik's account of Chinese or Indian policies during the period is not universally accepted. Among other things those policies involved major turns in the direction of greater reliance upon market forces, both domestically and internationally." (subl.mea)

 Sigur, intrebarea, marea intrebare - cat trebuie guvernele sa se implice? - ramane in continuare. Problema cu acest Consens de la Washington este ca, daca e aplicat riguros, sporesc riscurile ca treburile sa nu mearga bine. Stiglitz are dreptate in ceea ce priveste imperfectiunea pietelor. Acest consens nu da nicio garantie ca treburile economice vor evolua pozitiv si s-a vazut lucrul acesta si la noi, cu multe din privatizarile facute. Consecintele n-au fost bune pentru oameni, generand somaj masiv in anii '90 si emigrarea unei mari parti din forta de munca, lucru ce a slabit economic tara noastra. Cresterile de capital au fost, in consecinta, foarte mici. Investitorii straini nu prea s-au inghesuit, iar intreprinzatorii autohtoni nu au fost stimulati suficient si nici protejati suficient de catre stat spre a se dezvolta puternic pentru a genera rate de crestere economica mari. De aceea la noi predomina cei "imbogatiti", dar cu forta economica, totusi, slaba (vorba lui Basescu: atat putem! Evident, nu putem fi multumiti de astfel de constatari!) - un paradox mare, trebuie sa recunoastem.
Ceva pentru imbunatatirea situatiei trebuie facut. Continuand in felul acesta, ca pana acum, mi-e teama ca lucrurile nu vor evolua spre bine. Vorbeam de zonele defavorizate care nu au nicio sansa daca nu exista interventia statului. Ele au aparut tocmai ca o consecinta a Consensului de la Washington aplicat pe meleaguri mioritice si care a produs doar "ciobani mai ortomani, cu oi mai mandre si cornute", dar in niciun caz perspective de dezvoltare durabila. Sa ne gandim la populatia de varsta medie care se gandeste serios daca isi vor lua pensiile atunci cand vor ajunge la varsta de pensionare, daca o mai apuca. Iar sectorul privat, in felul acesta in care decurg lucrurile, nu poate fi motorul modern al unei economii moderne, cel mult un motor gripat destul de rau. Dezechilibrele mari dintre cererea de forta de munca si oferta de forta de munca sunt expresia unor dezechilibre economice mai largi, desigur. Problema e ca acestea persista in continuare, iar o rezolvare clara a problemei nu se intrevede, in ciuda preocuparilor si bunelor intentii. Consecintele asupra fortei de munca in viitor pot fi insa foarte serioase: deprofesionalizarea, pregatire profesionala slaba sau insuficienta si in aceste conditii nu va fi capabila de performanta economica. In schimb aspiratiile oamenilor sunt foarte mari, pe buna dreptate, de unde pot rezulta nemultumiri si frustrari profunde ce pot genera conflicte sociale cu implicatii politice neprevazute. Dar o astfel de situatie poate genera efecte sociale dintre cele mai rele, cum ar fi cresterea ratei criminalitatii.
Partea prosta e ca la noi nu se vad premisele pentru rate de cresteri mari ale produsului pe locuitor, iar lucrul acesta nu ma poate face optimist. Transformarea tarii intr-o piata de desfacere a produselor straine nu e o solutie, cred eu, pentru tara noastra.Cercetarea stiintifica este la pamant in loc sa fie un veritabil factor de productie, capabila sa sustina cresterea. Dupa parerea mea, noi am dezvoltat mai mult factorii indirecti de crestere si nici pe aceia toti: dezvoltarea sistemului financiar bancar, rata economisirii, mai putin a investitiei (iarasi nu e in regula!) si mai putin capacitatea de absorbtie a pietei interne (cererea agregata). Pe cand factorii directi care sustin cresterea nu sunt dezvoltati: munca, natura, capitalul, progresul tehnologic, inovarea, informatia si cercetarea stiintifica. In felul acesta nu se poate sustine o crestere economica, iar sectorul privat romanesc ajunge, in felul acesta, sa nu se poata dezvolta si sa regreseze. Sa nu uitam ca obiectivul principal pe care ar trebui sa-l urmarim este ajungerea din urma a tarilor dezvoltate, reducerea decalajelor. Altfel prezenta noastra pe piata europeana va fi una cat se poate de anemica si vom ramane si pe viitor o tara saraca. Saraca tara bogata... Si nici macar prea interesanti, atata vreme cat nu vom mai putea sa furnizam o forta de munca calificata catre Vest. Cresterile economice trebuie sa fie reale, sustinute si sanatoase pe termen lung pentru a avea dezvoltare durabila. Sa speram ca asa va fi si ca ne vom indrepta spre mai bine, cum se spune. Spre un bine sanatos din punct de vedere economic, nu unul iluzoriu.