Loading...

duminică, 24 iunie 2012

O viziune asupra destinului...

Tragedii in timp de pace

Eram inchis in propria mea capsula.
Inima imi functiona bine si adeseori
mi-ar fi placut s-adorm inapoia ei
obisnuit cu bubuiturile neregulate
ale timpului interior.
Dar, fiecare secunda imi era dramuita,
si n-aveam ragaz
nici atat
cat mi-ar fi trebuit sa scriu o litera.
Daca muream, eram bun mort,
chiar erou.
Tot ce faceam se balansa
in bataia linistita a stelelor.
Atarnam de un carlig al destinului.
Zilele rosii imi picurau din beregata...
Dar iata, ei au venit
si m-au scos din caspula.
Mi-au invitat sufletul sa petreaca
oriunde, numai in trupul meu, nu.
Si sufletul eliberat, deodata
a avut timp,
a scos pomul cu pasari la iveala,
s-a albit de luna.
Ar fi vrut sa fie el insusi o sfera,
iar spre propriu-i trup privea scarbit
ca la urat mirositoarea arca a lui Noe.
A-nceput sa se leneveasca, sa aiba ingeri,
sa se-ndoiasca de existenta destinului.
O, trist caracter!
Mai bine ai fi stat acolo-n mit
sub cheia intamplarilor
si-ai fi ramas pentru tine, numai atat
cat sa poti adormi si visa
nedeslusita lumina a nasterii tale.

Nichita Stanescu
(Necuvintele - 1969)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu